Cântec ocazional

ianuarie 24, 2018

În România moartea e uitată

Și nașterea-i pierită-ntr-un cătun.

De parcă toți ce-acuma se arată

Colțoși, născutu-s-au-n Schönbrunn.

Nu are fire cearta ce ne rupe.

Dintr-un metropol țipă aroganți

Cei ce-au copilărit cu buda-n curte,

Dar astăzi pretinzându-se savanți

Ai vieții de oraș, de bunăstare,

De viețuire glossy și smart/cool

Dau lecții celor ca și ei, dar care

Încă din Videle nu au scăpat destul

Ca să învețe fițe cuvioase

De legănat cu ore pe-o cafea

Plimbând pe-un scump smartphone imagini

Cu viața de oraș, ce bună-i ea.

Din Dej și din Tecuci, din Țăndărei

Rezistă” unii până-n pragu’ morții, la Cluj,

în trotuar central,

la o cafea.

Și-asemeni ca și ei, dar ignorați

de zarurile sorții,

și-adevărați,

în țara asta sumbră,

prin hipermarketurile obscure

de prin Pașcani, Jibou, Orșova sau Lehliu,

mai stau și oameni vii în calea sorții.

Atâta cât pot ei, cu lemne-n geam,

Cu orizontul pal al suferinței.

Ce ne-a făcut, cafeaua din trotuar?,

să ne atenueze fibra ființei

ca să nu mai putem empatiza

cu altul care e ca noi, trăiește,

și poate că privește printr-un geam

ca noi la fel, doar nu prin noi privește…

Hai să ne revenim la viaț-un pic

Că existența nu e o poveste

Mă uit pe geam, în casă îmi e frig

E iarnă, viața vine peste

orice imagini și păreri de bine,

orice imagini și păreri de rău.

În Videle și în Lehliu și-n Dej

E cineva ce pe un geam privește

Acuma. Și ne pișcă la urechi

Același ger. Cântat pe românește…

Reclame

Pastișă

decembrie 13, 2017

 

Din marele sertar cu multe-multe

În care viața doar un cântec fu

Iubita mea ți-am cumpărat o luntre

Cu care să plutești doar tu, eu nu…

Cu luntrea asta te împing la vale

Să te aștept prin porturile mici

Pe drum, ca vânător al vieții tale

Te voi pândi cu ochi atenți aici

Ca și acolo unde pierzi în unde

Priviri și ochi și văl și cai mărunți

Iubita mea, e o banală luntre

De unde nu se târguiesc cei munți…

Dar te aștept cu drag și sertărașe

Să fie vaporașe de uscat

Iubita mea, nu ți-am luat orașe,

Să mă iubești doar pentru ce ți-am dat…

Stropitoare

decembrie 1, 2017

Are frunze vioaie singura plantă

care

crește în casă.

Uit de ea mereu, de planta asta veche, cu

frunze vii răsărite pe unde nu te aștepți,

printre cele două polițe din bucătărie,

de parcă aș avea trei plante și o vază plină,

cum se așează ele prin ghivecele goale și damigeana

miniaturală

cu înveliș de sârme colorate, subțiri –

prăfuite de ani acolo.

Rar, când vin sau înainte de a pleca,

Stropi din chiuveta de vase se cațără în sus către frunze

și habar n-am cum, vreuna mă gâdilă în dosul urechii

ori numai eu îmi imaginez asta,

ca și cum o tainică energie, din aia bizară,

mă prinde cum s-ar întinde planta spre aura mea ca

să mă tragă de urechi.

#MeToo. Pentru mama…

octombrie 18, 2017

Foarte rar, foarte rar am spus-o. Din pudoare, din nevoia de estompare a traumei, din clătinarea aia a memoriei care te face să speri că e fictiv totul, când totul e al dracului de real și în tine, și macină, chiar și după atâția amar de ani…

Prima amintire pe care mi-o amintesc – de la 2, de la 3, de la 4 – poate – ani, dar sigur nu mai târziu de atât, e cu mine, îmbrăcat în pijămăluța mea cu ursuleți, flanelată, adorabilă, pătat de sânge pe piepții bluzei, pentru că tata mă izbise cu gura de buza cadei de la baie pentru că urlam , din dormitorul în care eram încuiat cu fratele meu mai mic cu un an jumate, să n-o mai bată pe mama!

Din dormitorul întunecat, în apartamentul nostru minuscul, în care se auzea și un oftat, auzeam perfect icnetele de durere ale mamei, rugămințile ei deznădajduite, capul ei izbit de podea, într-o luptă inegală ale cărei reguli nu le-am înțeles niciodată.

Mi-o amintesc, la acea vârstă a mea, minimă ca înțelegere, pe mama cu vânătăi la ochi, slabă, cu rochii ce-i atârnau, ducându-ne de mână la „cămin”, pe amândoi, dar n-am nici o amintire de pe vremea aia cu tata. Exista doar lumina de seară din living, din „camera mare”, unde mama, pe masa unde mâncam duninica, călca atentâ un balonzaid ocru, niște cămăși albe apretate, și un fel de servietă mai grasă lângă ușa deschisă spre hol a camerei.

Părinții mei s-au despărțit când eu aveam vreo 5 ani, cred. Procesul de divorț a durat ani de zile, până când, nu mai știu la ce vârstă a mea, am fost chiar și eu citat în fața judecătorului pentru a spune cu cine vreau să stau. Cu mama, evident, pe tata abia mi-l aminteam….

Mama mea, Vasilea Popovici – și-a reluat numele de fată după divorț – a trăit abia 61 de ani… Cu un singur plămân, cu probleme cardiace de tânără, cu cele mai apropiate rude la 250 de kilometri de Cluj, a reușit – muncind ca lăcătuș, ea, care fusese prima în cei doi ani de facultate pe care reușise să-i facă – să crească doi copii. A murit cu mândria de a fi făcut asta. Măcar asta, și de ajuns ar fi pentru orice viață…

Las deoparte orice notă patetică. Vă rog doar să nu credeți că nu știu, că n-am păstrat în sufletul meu mereu, de la 2 ani poate, acest neexeprimat niciodată #MeToo, pe care-l închin memoriei mamei mele…

 

 

Augustin Buzura

iulie 11, 2017

L-am întălnit pe Augustin Buzura doar de câteva ori, în conjuncturi publice în care conversația noastră se reducea la saluturi și fraze de politețe. Știam însa de scriitor încă de prin 1988-1989, când am încercat să citesc recent publicatul „Drumul cenușii” după ce aflasem că scriitorul locuia nu departe de casa mea, într-o zonă a cartierului în care obișnuiam să mă plimb. O casă supravegheată, evident, pe lângă care treceam de acum cu ochii mari și urechile ciulite. Pe Buzura nu l-am văzut niciodată, iar din romanul început n-am avut răbdare să citesc decâ puține pagini.

De altfel, lectura integrală din „Orgolii”, apoi alta parțială din „Absenții” și „Fețele tăcerii” – pe la finele anilor 90 – nu m-au transformat într-un fan al scriitorului. Pe Buzura l-am cunoscut personal când eram deja la „Tribuna”, iar el era încă șeful ICR și l-am admirat mai ales pentru un soi de echilibru încăpățânat pe care-l denota în proiectele sale. Deși era – se spunea pe la colțuri – un apropiat al lui Ion Iliescu, nu l-am antipatizat pentru asta. Dimpotrivă, apreciam cumva că și-a asumat acest „pact  cu diavolul” pentru a concretiza un mare proiect cultural, cum a fost Fundația Culturală Română. Mai târziu am colaborat, prin colega Cristina Rusiecki, la „Cultura”, pe care Augustin Buzura s-a încăpățânat s-o ducă mai departe, pentru că și noua, „deschisa” conducere a ICR avea parti-pris-urile sale.

Scriu acest text nu pentru că am fost un apropiat ori exeget al lui Buzura, ci doar cu senzația că scriitorul s-ar fi amuzat, în felul său rezervat, de tristețile culturale de acum ale celor care, ani de zile, l-au înjurat pentru că nu era un om de dreapta. Și am de spus un singur lucru cu adevărat semnificativ, cred: nu știu câți oameni de cultură „liberali” au avut la noi, în ultimii 25 de ani, tenacitatea și consecvența de a-și asuma un proiect cu pragmatismul și instrumentele capitalismului, supraviețuind antreprenorial, cum a făcut Augustin Buzura cu Fundația Culturală Română și revista „Cultura”, până nu foarte demult…

Dumnezeu să-l odihnească!

Eh, nu mai…

martie 1, 2017

Nu mai sunt timbre la poștă,

se știe…

Bine că aveți voi prejudecăți. 🙂

Câtă vreme viața e vie

și nu e nici brânză la farmacie,

nici în birouri viță de vie,

nici murături la episcopie,

nici medicamente în coșmelie,

nici un covrig pe veresie,

ba nici colivă lâng-o beție,

nici o donație după hoție,

pe pisc nici pădure semeție,

nici vinovat, nici vinovăție,

ne tânguim pe toți să ne ție,

Ăl de mai sus, cu-a noastră porție

de bune și rele. Cântăm „slavă Ție”,

cu gura cea mare de isihăhție.

…Și-n rest curge lanțul de noi judecăți,

de bube și ură și de nedreptăți,

de bâlbe și spume și tot ce n-arăți

afară, dar le scurgi cu nesăți…

Să nu disperăm: metafizic curăți

Întreaga ta lume.

Că greu ni-i la tăți… 🙂

 

 

Formular de aplicație

ianuarie 5, 2017

aplicatie-fitn-arad-2017

My life as a madman

noiembrie 29, 2016

Claudiu Groza

Cred că titlul ăsta în engleză, cu plastica lui eufonie, caracterizează cel mai bine extraordinarul spectacol jucat aseară în Festivalul Interferențe de la Teatrul Maghiar din Cluj, cu Însemnările unui nebun de Gogol, în regia lui Viktor Bodo (Teatrul “Katona Jozsef”/ Casa de Producții Orlai/ FUGE/ Asociația Maszk, Ungaria – producător Tibor Orlai). Un spectacol-capodoperă, un spectacol-lecție.

Însemnările unui nebun este unul din textele gogoliene canonice, alături de Mantaua sau Nasul, prin avangardismul scriiturii și acuitatea viziunii. Am văzut de-a lungul timpului spectacole de mare clasă cu acest text, performanțe actoricești memorabile, însă această variantă le depășește pe toate prin organicitatea sa. E un spectacol-monolit, în care, pe lângă o interpretare frisonantă, scenografia și muzica capătă funcționalitate semantică și concretă, nemaifiind doar ilustrative.

Povestea funcționarului nebun, obsedat de vise mărețe și de fiica “excelenței sale” șeful său de departament e șuie de la bun început. O gamă redundant-tenebroasă de violoncel însoțește revenirea acasă a eroului, pe întuneric. Cămăruța sărăcăcioasă, cu o saltea veche, oală de noapte, o sobiță, o masă și un scaun, e asimetrică, ca-n picturile avangardiste. Unghiurile sunt ascuțite, inegale, strâmbe parcă, dând nu doar senzația unui univers desțâțânat, ci și pe cea a unui provizorat existențial, chiar a indeciziei eroului între realitate și cețosul orizont al nebuniei.

În acest spațiu, care apoi se preface într-o corabie aburală, apoi într-o celulă de balamuc, evoluează Tamas Keresztes, protagonistul spectacolului. Personajul său se întrupează cu rigoarea frustă a celui pentru care convingerile interioare devin legități, dar e un personaj care se automărturisește, adică își malaxează diaristic obsesiile pentru a le certifica imuabil. Această caracteristică a eroului gogolian e marcată net în spectacolul lui Bodo. Poprișcinul jucat de Keresztes înaintează în nebunie cu febrilitate, cu precipitare, găsindu-și puncte de sprijin în propriul discurs din ce în ce mai incoerent, dar rămâne conectat și la niște fărâme de realitate, pe care o persiflează ori parodiază. Secvențele în care îl imită pe valetul “excelenței sale” ori reproduce furtul scrisorilor cățelușei sunt antologice. Iar această pendulare între constructul imaginar și momentele “civile” contribuie și ea la edificarea intrigii, până în punctul său de climax.

Ca orice nebun adevărat, Poprișcin are – în concepția lui Viktor Bodo și interpretarea lui Tamas Keresztes – o bogată fantezie creativă. El este un adevărat DJ, MC, un Karajan al vieții sale, fiecare moment semnificativ al zilei fiind celebrat muzical, sonor, prin intermediul unui fel de mixer în care zgomotele casnice – zăngănitul tacâmurilor, pocnetul ritmic al scaunului izbit de podea, onomatopeele eroului – se reproduc în buclă, creând adevărate simfonii în perpetuă îmbogățire de sunete. Muzica e un element organic-semantic al spectacolului, ea face parte din acest univers, e o modalitate de comunicare poprișciniană.

La fel de organic integrat în ansamblu este și minunatul decor, imaginat chiar de Tamas Keresztes. El nu are funcție ilustrativă, care să “încadreze” jocul actoricesc, ci o funcție concretă – pe lângă cea simbolică. Salteaua devine un legănuț pentru momente de deznădejde, masa e la un moment dat o scenă pe care Poprișcin își “joacă”, din degete, peripețiile canine, soba se transformă la un moment dat într-un fel de periscop ori tub de dialog cu lumea etc. Decorul are și o remarcabilă motilitate: în partea a doua podeaua devine peretele de scânduri al balamucului, prin interstițiile căruia eroul e pedepsit de “supușii” săi.

Tamas Keresztes și Viktor Bodo au făurit un imperiu de semnificații în acest spectacol, în care planurile sunt dublate prin formidabilul joc actoricesc. Keresztes nu trece niciodată de convenția celui de-al patrulea perete, însă e mereu atent la reacțiile spectatorilor, ostentând anumite gesturi în extra-text cumva (momentul când “i se taie curentul” și descoperă ștecherul scos din priză, arătându-l audienței, e un asemenea exemplu). Sunt puncte de interacțiune minuscule, dar eficiente – și inteligent uzitate – pentru menținerea acuității de percepție a publicului.

În interpretarea lui Tamas Keresztes – un virtuoz impecabil al actoriei, stăpân pe mijloacele sale, versatil, energic și subtil totodată – Poprișcin nu e un personaj meprizabil. E un erou ridicol, dar de luat în râs, nu în batjocură. De aceea, finalul edifică și un admirabil moment empatic, adevăratul catharsis al acestui spectacol-capodoperă: negura nebuniei pare să se risipească din cauza durerii fizice, a “leacurilor” contondente cu care Poprișcin e tratat, iar eroul are un formidabil moment de dureroasă luciditate. Dar, pe când sufletul ți se înfioară și te prinde nițel emoția empatiei – cea mai frumoasă mărturie de înfrângere a biologicului –, Poprișcin cade din nou în gureșa sa iconoclastă nebunie.

Paradoxala secvență, consumată în interval de un minut, e una din cele mai puternice sublimări semantice a universului gogolian…

 

Brașov. Extremă urgență

noiembrie 29, 2016

Nu mi-am dat cu părerea despre situația neașteptat de bizară de la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov din motive foarte diverse. Am monitorizat, în ultimii ani, situații de criză din diverse colțuri ale țării, pentru că abuzuri se ptrec mai peste tot, la fereală de ochii unui Minister al Culturii ocupat doar cu teatrele naționale și ai unui UNITER ocupat cu nu se știe ce, dar cu altceva decât ideea de monitorizare „sindicală” – vai, atât de necesară azi la noi, dar sublim lipsită cu desăvârșire – de care viața noastră teatrală ar avea nevoie acum cu asupra de măsură.

De la Brașov mi-au parvenit de-a lungul vremii – direct sau indirect – semnale urâte, de mult. Că nu s-a mai mandatat un manager care obținuse perfomanțe vizibile, din orgoliul unei tute locale – și-mi asum termenul! -, că niște sinecuriști veniră de sperară că oameni de mare ispravă din teatrul brașovean – recte minunatul profesionist Mariana Hudișteanu – le va ține (sine)curul în decizii manageriale, că un om ca Oana Borș, bun de curator și director artistic de mari festivaluri, ca FNT sau FEST-FDR, nu e bugăt de bun pentru „marile speranțe” de panaramă ale „ordonatorului de credite” format din căcănari ai Brașovului. Da, am primit tot felul de semne din astea. Așa cum am primit semne de revoltă – e-adevărat, cam teribiliste, poate, nu destul de coerente, nu destul de concertate – din partea actorilor care fac nucleul dur, ăla bun și valoros, al teatrului din Brașov.

Dar e destul! S-au petrecut la Teatrul „Sică Alexandrescu” ilegalități strigătoare la cer, pe care nu trebuie să le documentezi ca să le demonstrezi.

Deci, tehnic vorbind:

  1. La Teatrul „Sică Alexandrescu” s-a organizat un concurs de management anulat, din motive procedurale, ceea ce demonstrează incapacitatea instituției girante, recte Primăria și Consiliul Local!
  2. La același teatru s-a organizat un al doilea concurs, cu aparență – falsă! – de legalitate, în urma căruia e desemnat câștigător un candidat care-și prezintă curănd demisia. Nnu discut acest aspect. Concursul în sine însă e ilegal, întrucât numele candidaților a fost anonimizat la notarea pentru primul segment de evaluare – notele au fost date pentru candidați nenominalizați! -, iar proiectele de management nu au figurat, conform legii, pe site-ul Primăriei, cel puțin când am căutat eu (dacă greșesc, invit Primăria Brașov să indice linkul unde acestea pot fi accesate).

Numirea unui manager interimar este dreptul ordonatorului, dar atribuțiile acestuia sunt limitate prin lege. Recte, acesta poate gira bunul mers al instituției până la desemnarea unui manager contractual. Deciziile ce țin de litigii de muncă se rezolvă strictamente conform Codului Muncii, punctual și personal, adică prin decizii scrise ale managerului, după consumarea etapelor legale: ordin de serviciu, constatare de nesupunere, absență etc., avertisment verbal, avertisment scris, penalizare salarială pe trei luni, desfacere de contract cu litera i. Etapizarea legală durează cel puțin 4 luni. Deciziile actuale ale managerului interimar sunt nule de drept, întrucât nu respectă termenele legale.

Prefectul Județului Brașov trebuia sesizat încă de la anularea primului concurs pe post, pentru consiliere de expertiză administrativă. Faptul că nu s-a făcut acest lucru e regretabil.

Ca teatrolog și monitor al situațiilor de acest gen din mai multe teatre din România, în ultimii ani, solicit Ministerului Culturii, ca supraveghetor al aplicării legislației în domeniul managementului instituțiilor de cultură, Prefecturii Brașov, în calitate de monitor al aplicării legislației române, și UNITER, ca organizație de breaslă a teatratorilor români, să controleze și să avizeze Primăriei Brașov, ca instituție cu autoritate administrativă,  un ghidaj legal pentru clarificarea situației de la Teatrul „Sică Alexandrescu”. Personal, îmi ofer pro bono serviciile de raportor instituțional în ce privește situația critică pe care o constatăm azi.

Claudiu Groza, teatrolog

 

 

 

 

Despre familie, căsătorie, toleranță

mai 26, 2016
Că tot sunt turat de munca de azi, cred că e un moment potrivit, chiar la 4 dimineața – stârnit de toată această tevatură de replici autiste pe fb sau în media – să ordonez nițel, foarte tehnic, ce ține, după opinia mea, de povestea cu „familia”, „căsătoria”, „femeia si bărbatul”, „doi soți” etc. Nu sunt jurist, nu abordez problema ca specialist, ci pur și simplu ca o persoană cu bun-simț elementar și – important, dar eludat din majoritatea luărilor de poziție – empatic uman față de toată lumea.
 
Deci:
 
1. Căsătoria este un contract social, nu unul biologic, nici unul simbolic. E un drept pe care-l are oricare cetățean într-un stat secular în care mariajul se oficiază de către un reprezentant guvernamental (primarul sau ofițerul de stare civilă). Așadar, e un drept cetățenesc, de care poate să beneficieze oricine, indiferent de gen, de religie, de rasă, culoare sau condiție socială. Cununia religioasă e altceva, e o comuniune, pe când căsătoria e o uniune contractual-socială.
 
2. Dacă, în statul modern laic, căsătoria n-ar avea si o dimensiune economică, s-ar fi menținut, precum odinioară, ori precum există bivalența în anumite locuri și azi, statutul cununiei religioase ca substitut legal al contractului social. Or, realitatea istorică a probat habitudini maritale din cele mai diverse, de la banalul azi divorț la nașterea prin inseminare artificială ori cu mamă-surogat, indivizi ce-și asumă condiția de părinte-unic-adoptiv etc. Incidența familiilor mono-parentale, cu unul sau mai mulți copii, este o evidență statistică la nivel mondial.

 
3. Orizontul economic al căsătoriei s-a lărgit încă din perioada medievală, odată cu transformarea micro-comunității rurale, bazate strict pe ereditate, în macro-comunitate. Legal, aceasta protejează atăt pe cei doi soți, cât și pe descendenții lor, de abuzuri din partea rudelor colaterale ori prin alianță, statuează porcesele și procedurile de transmitere a bunurilor aflate în posesia familiei, apără reprezentanții unei familii de abuzuri din partea guvernământului etc. La nivel strict privat, soția/soțul sau copiii sunt protejați de pretențiile altor ramuri ale familiei în ce privește bunurile în posesie după decesul „patriarhului” – să nu uităm că dreptul civil se bazează încă, în mare parte, pe avizul de proprietate al unui „cap al familiei”, al cărui deces poate provoca drame individuale.
4. Aplicat la realitatea sociala a momentului, dimensiunea economică – implicit socială – a mariajului implică chestiuni punctuale, dar pregnante: numai un soț – din punct de vedere legal – are dreptul să decidă asupra capacității mentale a partenerului său, în termeni juridici; doar un soț poate lua o decizie asupra unei operații cu potențial letal, dacă partenerul e în comă, incapabil să se pronunțe; doar un soț poate să declare că partenerul său are nevoie de tutoriat legal – în caz de pierdere totală a capacităților psihice, de pildă, etc. De aici derivă o întreagă sursă de probleme birocratice, în orice stat cu legislație europeană. Exemplificând: dacă trăiești cu o persoană de 10 ani, ruda sa cea mai apropiată fiind un frate din Australia, dacă nu ești căsătorit cu omul respectiv și acela suferă un accident vascular cu paralizie totală, reprezentantul său legal va fi fratele australian, pe care poate nici nu l-a mai văzut de zece ani… Aceeași reglementare se aplică în caz de deces, de moștenire, de – și mai frust – re-discutare de credite, transfer de contracte gospodărești (gaz, lumină)…
5. A fi heterosexual sau homosexual sunt datum-uri genetice, nu sociale. O probează o sumă de studii științifice. Și dacă în familii heterosexuale, chiar religioase, apar copii homosexuali, ce ne face să punem la îndoială – prin simplu revers semantic – că în familii homosexuale nu apar copii heterosexuali? Aici problema e fals deturnată socialemente și educațional, cu un proces de intenție al partizanilor familiei tradiționale. Adică, afirmă aceștia, homosexualii coalizați familial i-ar determina pe copiii lor – parte obținuți prin tertipuri natologice, gen fertilizare in-vitro, alții prin adopție (ca să fiu nițel cinic) – să „gândească” homosexual. Iarăși, prin simplu revers semantic, proporțiile se reglează: orice persoană este condiționată de habitatul său social. Poate că un copil heterosexual dintr-o familie homosexuală va avea niște stridențe, sa zicem, sociale, așa cum un un copil hmosexual dintr-o familie clasică va avea anumite estompări comportamentale, însă, fundamental, niciunul din ei nu-și va renega orientarea – decât în cazuri de abuz familial, din păcate frecvente acum.
6. Personal, provin dintr-o familie mono-parentală. Mi-am văzut tatăl, de la 4 ani, doar de două ori pe an, abia sporadic mai des. A fost o provocare pe care am purtat-o cu mine mult timp, și sunt convins – știu asta, de fapt – că echilibrul dintr-o relație adultă, fie hetero, fie homosexuală, poate feri un copil de multe reverberări nefericite ale singurătății unui părinte a cărui miză existențială devine musai și numai progenitura sa.
7. Există, în România, mii de copii orfani, pe care nu i-a mângâiat nimeni de la moașa care i-a spălat la naștere. Cunosc astfel de oameni, care, în pofida sinistrelor experiențe prin care au trecut, au răzbit, au devenit cetățeni, profesioniști, demni. Nu cred că acei copii, deveniți acum adulți, ar cârti împotriva unei familii. Cu două mame sau doi tați, cu o mamă și un tată, doar ca să aibă și ei oglinda în care să se mire de mutrița lor. Pentru că peste tot există o mare nevoie de iubire, iar cine nu poate să facă prunci – și nu doar homosexualii au problema asta, ci din ce în ce mai multe familii heterosexuale – poate să crească prunci, iubindu-i cu cea mai sinceră iubire. Cred că destinul ni-l facem fiecare cum știm, în suma sau în pofida familiilor noastre, că altfel n-ar fi ieșit academicieni din sate uitate de lume și nici criminali din palate capitaliste.
8. Să ne gândim, așadar, nu de unde vin tinerii României, ci mai degrabă cine sunt ei și ce vor să ne aducă, atunci cănd nu vom mai fi capabili să ne coalizăm inutil pentru un viitor care deja trece pe lângă noi…