Archive for decembrie 2008

21 decembrie. Şi era să uit…

decembrie 21, 2008

… de fapt, n-am cum să uit nici ziua aceea, nici zilele de după. Am uitat pur şi simplu data de azi. După 19 ani, nu mai rezonez ca odinioară la această dată, sensibilitatea memoriei mele cronologice s-a tocit, însă e de ajuns un declic, o mică „tragere de mânecă” a memoriei ca să-mi amintesc din nou, cu aceeaşi intensitate.

Era cu doar câteva zile înainte să împlinesc 17 ani. Radioul de acasă era „înţepenit” pe frecvenţa Europei Libere. Nu mai ascultam nimic altceva, şi pentru că depindeam vital deja de ştirile de acolo, dar şi din teama cumplită că o mişcare cât de mică a scalei va distruge firava legătură radio, bruiată în aşa hal că audiţia trebuia făcută cu mâna pe potenţiometru, pentru reglaje fine, cu urechea lipită de difuzor.

Era un 21 decembrie uscat, în care aerul părea că încremenise. Zvonurile Clujului circulau, se afla tot aproape instantaneu, ca printr-o mare structură media ce împânzea oraşul dintr-un capăt într-altul. Spre seară, pe la 4-5, în amurg, am şters-o hoţeşte, sub un pretext oarecare, de sub vigilenta supravegere a mamei mele disperate că m-aş putea băga în cine ştie ce belea. Eram prea agitat ca să nu-i dau de bănuit, dar s-a lăsat „minţită” de pretextul meu oarecare.

Am trecut prin centrul sumbru al oraşului ca o umbră, strecurându-mă, aproape alergând, pe lângă ziduri. Am văzut peretele pătat cu sânge al fostei Librării „Coşbuc” din Piaţa Unirii, m-am strecurat printre tufele de tuia ce mărgineau latura de nord a scuarului central, cam până în dreptul aleii ce dă către statuia lui Matei Corvin. Ştiam ce se întâmplase acolo cu doar câteva ore mai devreme. Îmi era frică, groaznic de frică, se întunecase şi oraşul gol părea cumplit de ameninţător, aşa că după vreo două ore, alunecând pe străzile neluminate din centru – pe Kogălniceanu, apoi pe la Biblioteca Academiei, pe Avram Iancu şi pe sub podul de pe Calea Turzii -, m-am întors acasă. Ştiam că nu mai există cale de întoarcere, că se întâmpla şi la noi ce se întâmplase la Timişoara. Şi mă bucuram. Eram un copil, un adolescent febril şi fragil, care asculta Europa Liberă şi voia să fie şi el pe stradă, „să facă Revoluţia”.

Am şi făcut-o, din 22 decembrie, de la ora 12 până în 27 seara. A doua zi era ziua mea, mama era înnebunită de grijă, am decis să-mi sărbătoresc domestic victoria. Victoria mea de mic revoluţionar, care am dansat Hora Unirii în cenuşa „operelor tovarăşului”, arse în după-masa de 22 în faţa „Judeţenei de partid” – actuala Prefectură -, victoria mea de adolescent invitat – de Dorel Vişan însuşi, devenit şeful FSN-ului judeţean – să fac parte, „ca tânăr”, din respectivul for  – ofertă pe  care, jenat, am refuzat-o -, mica mea victorie de cetăţean. Dar asta e altă poveste, deja.

Au trecut 19 ani, amintirile acelea nu se vor şterge niciodată, dar se pare că „madlena” ce le readuce în memorie e din ce în ce mai rară. Viaţa şterge contururi, rearanjează priorităţi, atenuează şocurile.

Mi-e ruşine că era să uit de 21 decembrie pentru că era să uit, de fapt, de oamenii care au fost acolo, în faţă, indiferent ce-i va fi determinat să facă acel gest. În memoria lor merită ca în 21 decembrie să ne gândim o clipă, noi, cei ce le-am fost contemporani, la acele zile, la acele sentimente, la temerile, bucuriile şi naivităţile mirabile ale „României de pe străzi”. Eram noi, mai sinceri, mai implicaţi, mai solidari decât am fost vreodată până şi de atunci…

Reclame

Statul sunt eu. Apocalipsă cu Traian Băsescu

decembrie 15, 2008

Ori toţi zeii sunt orbi, vorba lui Lefter Popescu al lui Caragiale, ori Traian Băsescu-Zeus e genial în socoteli oculte. Nimeni nu bănuia, până azi, că scenariul din 2004 se va repeta aproape identic: retragerea în ultima clipă a lui Theodor Stolojan – din cursa prezidenţială, atunci, din candidatura prim-ministerială, acum -, lacrimile, respectiv „tristeţea” lui Traian Băsescu, în fine, decizia sa de a se sacrifica pentru binele ţărişoarei, atunci candidând acum nominalizând, înlăcrimat ori trist.

Că lacrimile lui Băsescu au fost de crocodil s-a văzut repede. Iar că tristeţea de azi e trucată se va observa curând. Traian Băsescu localizează o manevră politică folosită şi de alţii, altfel, după situaţia în speţă – recte de Vladimir Putin. Acela şi-a pus un preşedinte de paie şi conduce Rusia din fotoliul prim-ministerial (se vede cum, mai ales dacă aţi văzut buletinele de ştiri de ieri şi azi-dimineaţă). Preşedintele nostru îşi pune un şef de guvern despre care n-aş zice musai că-i de paie, dar care cu siguranţă îi e obligat, în perspectivă politică, lui. Boc e „moştenitorul” lui Băsescu, progenitura sa politică. Emil Boc n-ar fi avut nici cea mai mică şansă, în 2005, să devină preşedinte al PD-ului, un căţelandru în haita de hiene pd-iste din Bucureşti. A ajuns, iar asta i-a şi creat o obligaţie faţă de fostul său şef, Traian Băsescu.

Şi atunci, calculul lui Băsescu a fost pragmatic şi perfect amorsat: pun preşdinte de partid un băiat simplu -politiceşte vorbind -, din teritoriu, închizându-le astfel calea posibililor rivali şi asigurându-mi fidelitatea noului preşedinte.

E greu de cezut, că, mai ales acum, datele problemei s-au schimat radical. Prin manevra de azi, Traian Băsescu devine omul-stat. Din păcate, stilul său autoritar, la marginea abuzului, va fi doar un exemplu demn de urmat pentru marii-mici satrapi guvernamentali, parlamentari, locali.

Dacă vă amintiţi cu frisoane de perioada 2000-2004, pregătiţi-vă o pătură şi nişte paracetamol. Apocalipsa cu Traian Băsescu va fi mult mai febrilă. Şi va dura…