Archive for octombrie 2011

Groapa lui Dorel și flegma lui Coelho

octombrie 29, 2011

O știre care-i are drept eroi pe celebrul Paulo Coelho, pe neasemuitul Dorel și pe unu, anonim, Jose, cică, tronează pe taote site-urile naționale de știri și prin jurnalele TV. Cică nea Paul îl imortaliză pe facebook pe vajnicul nostru muncitore arhetipal, dând samă el, Coelho, despre cum se muncește în România.

Acuma, că la groapa lui Dorel stau grămadă niște oameni de pomană și că șalopetele au sigla unei firme băștinașe ar da noimă ”hermeneuticii” bravilor Venturiano dupe la noi. Doar că am îndoieli că pe lângă Dorelu nost’ merg la un vinars toți managerii ăia branduiți de Paulică.

Cred mai degrabă că preacetitul romancier a debușat o frustrare pe care o mestecăm cu toții în gât, ca pe un nod de muci cu scuipat, când mai auzim de mari corporații care, vezi Doamne, o duc așa de rău și sunt atât de periculos în budă încât dispariția lor ar amenința, bre, echilibrul social a state întregi, așa încât trebuie musai ajutate de tot poporul muncitor, care se solidarizează dintr-o dată cu bietu capitalist care nu mai are bani de icre negre.

Să tragi sifonu spre șprițu’ lui Dorel e o manevră pe care Dumnezeul covrigului de audiență o înțelege foarte bine. Păcat însă că spârcâielile impotente ale presei românești n-au știut să se unească cu magistrala flegmă globală a lui Paulo Coelho. Ceea ce demonstrează că România se va îneca în propriul ei scuipat.

Reclame

Confesiune

octombrie 25, 2011

 

mama trebuia să m-alunge de-acasă

mama a fost un înger pe pământ

m-a ținut, cum iedul afar’ nu se lasă

și nu m-a lăsat pe drumuri plângând

 

mama mea a greșit, m-a cuprins

în dragostea ei ca-ntr-un laț

m-am smuls din dragostea ei protestând

făr’ să știu că sunt vinovat

 

m-a pierdut mama, eu m-am pierdut

m-am regăsit târziu, din când în când,

între brațe calde sau reci

de iubite cu care petreci

sau pe care tânjind,

mânjindu-te

spălând lacrimi și muci

le iubești paroxist, le iubești

adorant,

le iubești pur și simplu,

plângi, plângi, plângi

și te duci

 

m-a pierdut mama, eu am lăsat-o

viața a lăsat-o când a fost să fie

dar nu când trebuia, ci

când mi-a fost dat mie s-o văd,

mică și umbră,

făr’ s-o mai pătrundă

raza de vie, raza de făptură

care dă viață.

de dimineață,

mama s-a dus,

la cele de sus, unde nu știu cât de lumină-i.

parte de vină am peste tot.

mă poartă mă ceartă cete de îngeri.

 

aprind lumânare,

plâng cât e zare, în poala iubitei, pe jos,

pe perna mea tare,

nu-i dragoste mai mare decât eu pot.

pentru oricine, pentru amante,

pentru aventură, pentru călătorie,

dar nu pentru ură,

pentru viața mea, câtă e ea,

fericită sau nenorocită, toate stau ghem

în suflet

se-adună se-adună

să le însuflet

mă gândesc la mine

de jos în sus.

s-a cam dus puritatea,

demult s-a cam dus.

poate dacă mama

afar’ mă dădea

atuncea, o iubeam și-acum, ca pe mine

ea.