Archive for martie 2015

Criticul și „craca” teatrală

martie 21, 2015

Moto-explicație: Înainte de 1989, la ședințele „centralelor” industriale (ale metalurgiei, construcțiilor de mașini, chimiei, energeticii etc.) exista o urare ritualică adresată directorilor de întreprinderi din branșă: „Tovarăși, vă dorim succes pe ramură”. Pe ramura, „craca” adică, industrială cu pricina, firește.

Regizorii de teatru montează spectacole. Mai bune sau mai proaste. Actorii joacă roluri – mai bine sau mai rău. Scenografii construiesc decoruri și costume – inspirat sau mai puțin. Compozitorii, coregrafii etc. își fac treaba după puterile fiecăruia. E bine, ăsta e teatrul viu, dinamic, desfășurat sub ochii noștri.

Criticii scriu. De bine sau de rău. Mai bine sau mai rău. Cu bine sau cu rău în gând, după cum e firea fiecăruia, căci scrisul – orice fel de scris ar fi – nu e matematică, fracție, ecuație, problemă, ci – dozat – emoție plus știință. Rămâne așadar în seama harului fiecăruia să potrivească ingredientele…

Regizorii și actorii primesc premii. Sau sunt nominalizați. Scenografii la fel. Coregrafii și compozitorii sunt uneori nedreptățiți, spunându-se, pe nedrept, că ar fi ejusdem… Premiile nu sunt niciodată drepte, însă. Nici exhaustive… Breslele sunt adesea mici, meschine, înguste, e-adevărat.

Criticii sunt nominalizați și înjurați. Cum pretind adică ei premii, paraziții, lipitori pe epiderma poporului truditor pe sfânta scândură, adică? Ei, tiranii nominalizărilor, cum își permit să excludă, să nu țină cont, de munca celor și celor mulți care fac spectacole, pentru a-și premia găunoasa superbie a „scrisului”, muncă de pomană pe cârca adevăraților creatori?

Cam asta scria mai deunăzi o colegă de breaslă, ori dădea de înțeles, cel puțin, pe o rețea de socializare (sic!, aia la care vă gândiți). Și m-a pus pe meditat, bre, că tot mă uimise nominalizarea mea la Premiile UNITER. Pentru critică, adică pentru nimic, s-ar spune.

De 20 (douăzeci, îmi vine să scriu ca la bancă pe ordinul de plată) de ani scriu despre teatru. Am văzut niște sute de spectacole (poate mii), am scris despre câteva. Sute. Timp de 20 de ani nu am fugit să scriu năzbâtiile mele de cărți de autor – tentative de istorie literară, teatrală, eseuri, reportaje, proiecte proprii, din care am publicat prin volume colective, întregi volume virtuale lăsate „pe mai târziu” – ci mi-am asumat ingrata poziție de a scrie despre voi. Despre actori, regizori, scenografi, compozitori, coregrafi. Parazitând, nu-i așa, lumea, breasla, profesia. Încercând să îmi revărs preaplinul stilistic, hermeneutic, emoțional, lexical, comentându-vă spectacolele, lăudându-vă, judecându-vă cu prietenie, cu solidaritate, fiind indulgent – căci, am scris asta, nu cred că cineva se apucă să facă un spectacol ca să demonstreze un eșec.

Tot ce nu am scris în nescrisele mele cărți, pentru care aș fi putut fi lăudat, cronicat laudativ, premiat, prin care aș fi putut să-mi demonstrez „doctrina”, nebunia, fantezia, orgoliul deșănțat, superbia creativă, așa cum faceți voi prin spectacolele voastre, toate astea mi le-am sublimat, reprimat, refulat, ca să scriu despre voi, despre cât de frumoși sunteți și câtă emoție mi-ați adus, cât de bogat sunt alături de voi, estetic și intim. Cărțile mele despre voi, în lipsa cărților mele despre mine, sunt desaga de imagini în care, vreți sau nu vreți, m-am băgat și eu în fotografia voastră, ca un intrus care stă neclintit în spatele vedetei doar ca să se vadă în poză cu ea.

Dar dacă voi credeți că eu sunt un intrus, că n-am ce căuta cu voi în fotografia aceea în care am pășit împreună pe nisipul mișcător al imaginilor teatrale, înseamnă că eu am greșit timp de 20 de ani. Că am umblat după himere și nu după comori.

Iar eu nu cred, nu cred că am făcut o asemenea greșeală. Eu cred că suntem împreună niște pelerini ai firului de praf străluminat de soare și că, deși mantia mea are culoarea mai ternă decât purpura mantiilor voastre, suntem împreună. Poate mai bogați voi, mai sărac eu…

Reclame

Propun o decorație locală: Ordinul „Tupeul cultural”

martie 10, 2015

Nu eram în Cluj săptămâna trecută, când mai multe surse media au publicat lista finanțărilor pentru proiectele culturale sau mai puțin culturale propuse Consiliului Local și Primăriei Cluj-Napoca.

Am avut răgaz abia acum să arunc o privire mai atentă asupra listei, constatând aceleași bizarerii și discrepanțe pe care le-am sesizat perioadic, anii trecuți, ca journalist în presa cotidiană.

M-au frapat însă, de data asta, câteva proiecte care mă determină să propun instituirea decorației locale sus-pomenite. Ajung la ele imediat, dar să facem o mica paranteză.

Nu se poate să nu pară sfidător pentru bunul-simț că o conferință a tinerilor ortodocși e finanțată cu 500 de mii de lei, pe când una a tinerilor catolici cu doar 10 mii de lei. Chiar și o alocare „proportional” a fondurilor nu justifică diferența decât printr-o onctuoasă ipocrizie habotnică a administrației locale.

E ciudat, la fel, să oferi 95 de mii de lei pentru o „conferință științifică studențească” și doar 25 de mii pentru Festivalul „Mozart”, ajuns la a 25-a ediție! Iar să dai 30 de mii de lei ca să promovezi Clujul – Capitală a Tineretului în… Coreea de Sud mi se pare exotic, eufemistic vorbind, câtă vreme respingi (fără detalii gen „dosar incomplet”, de pildă) Festivalul de Chitară „Transilvania”.

Nu pun la îndoială, să fiu bine înțeles, buna credință a celor care au propus proiectele, oricât de oportuniste ar părea acestea. Însă lista (http://catcostaclujul.ro/wp-content/uploads/2015/03/Finantari-ONG-2015.pdf) dă impresia generală a unui haloimăs derutant cu privire la o strategie focalizat-culturală a Clujului, care ar trebui să premeargă obținerea titlului de Capitală Culturală Europeană. Parcă tot improvizăm și cârpim, țărănește, căci ce e Clujul, vorba cuiva mai demult, decât un sat cu case mai mari…

Am lăsat la urmă cele două proiecte care mi-au dat idea decorației, ambele propuse cu câte 20 de mii de lei: Conferințele Internaționale Rotaract și Festivalul de Toamnă al Economiei Germane. M-a pufnit râsul întâi, m-au apucat dracii apoi.

Rotaract e „organizația de tineret”, cum s-ar zice, a Clubului Rotary. Pe site-ul Rotary Club Bucharest scrie frumos că membrii organizației fac parte din elita profesională, de afaceri și leadership local din întreaga lume și că organizație a strâns fonduri de sute de milioane de dolari la nivel mondial pentru proiecte sociale. Rotaract e sponsorizat de un Club Rotary. Or, întrebarea mea e de bun-simț, din nou: are Rotaract nevoie de finanțare publică în contextual ăsta? Menționez în treacăt că artiștii de la MiniREACTOR, care au o stagiune de teatru pentru copii, au primit 5000 de lei…

Întrebarea e aceeași și în al doilea caz. Aș fi curios să știu ce profituri au firmele oamenilor de afaceri germani, dacă sunt atât de nevoiași încât cer bani de la comunitate… Poate că dac-ar vinde un Mercedes ar avea să dea și altora…

Vă las pe voi să decideți, citind lista, cine merită Ordinul „Tupeul Cultural” 2015…