Archive for noiembrie 2011

„Cazul Roșia Montană”/ Cine apără viața?

noiembrie 15, 2011

M-am ferit mult timp să am o părere fermă despre ceea ce, în dezbaterea publică românească de azi, se cheamă ”cazul Roșia Montană”. Nu am nici în acest moment o opinie într-atât de exactă încât să devin militant al unei tabere sau al alteia. Și asta pentru că, deși cunosc situația destul de bine – fără să fi fost acolo, din păcate, trebuie să recunosc – din ambele puncte de vedere, încă nu am un răspuns limpede la întrebarea din titlul de mai sus. Despre Roșia Montană se vorbește mai degrabă pasional la noi, ori subliminal. Militanții ecologiști reproșează companiei investitoare un influx masiv de publicitate ”pro”, pe toate canalele media, până la nivelul unei ”cumpărări” cvasi-complete a canalelor de comunicare, intoxicând, așadar, opinia publică națională. Testimonialele utilizate, mai mult sau mai puțin ”publicitar”, de cei interesați de investiția de la Roșia Montană, pot fi acuzate de părtinire, întrucât preopinenții ar fi beneficiari ai unor avantaje pecuniare, deci angajați în cauza firmei canadiene. Pe de altă parte, promotorii unui ”proiect verde” pentru Roșia Montană pot fi lesne asimilați unui grup de ”visători” desprinși de realitate, beneficiari ai tuturor înlesnirilor civilizaționale, pe care însă le refuză comunității locale, de dragul unui paseist puseu de ”ruralitate” de care să profite aleator, vesperal. Pentru un observator care se dorește obiectiv, dincolo de handicapul documentării la fața locului – dar asta poate asigura, în cele din urmă, și o distanță ce nu include afectul -, ”cazul Roșia Montană” este exponențial pentru bizara situație a României de după 1989. În 1990, pe când călătoream pe la mănăstirile delabrate ale Bucovinei, cu faimosul ”albastru de Voroneț” aproape irecognoscibil, abia maicile, călugării și preoții locului dădeau semnalul de alarmă al riscului pierderii unei moșteniri culturale inestimabile. ”Intelighenția”, care la vremea aceea făcea mai degrabă chibițerie politică, și care ținea loc, în bună măsură, de societate civilă, nu părea defel îngrijorată de lucrurile cu pricina. A trebuit să treacă încă vreun deceniu până când alarma să sune cu adevărat… Am făcut, după ani, fotografii într-un Călan desprins parcă din scenografia superproducțiilor holywoodiene cu apocalipse și sfârșituri de lume. N-am auzit pe nimeni să strige public această mutilare ecologică. Așa cum n-am văzut manifestații publice când peste obștile moldovene s-au prăbușit obcinele defrișate de exploatarea tâmpă a unor primitivi civic, ce credeau că l-au prins pe Dumnezeu de un picior că-și pot vinde cheresteaua afară. Iar paguba am plătit-o noi, cu toții… N-am auzit nici un fel de vaiere continentale la câte inundații ne-au bătut țara, după ce statul, sau ”sfatul”, sau dracu știe cine a tolerat închizând ochii la colmatarea canalelor de irigații și la furtul conductelor acestora. Nu s-a burzuluit ecologist nimeni, iarăși, când grasa luncă dunăreană s-a prefăcut în dune de nisip, ori când pescuitul lipovean al Deltei a devenit pepinieră de averi cu turism și comerț invaziv. Ori reacția a venit tardiv… Ne burzuluim acum, e foarte bine, orice stat abuziv trebuie controlat, cenzurat, remodelat, căci până la urmă cetățenii nu pot controla, din păcate, decât efectele produse de aleșii lor, nu și felul în care aceia aleg să-și reprezinte electorii. E admirabilă conjugarea atitudinilor, opiniilor și reacțiilor publice în ce privește Roșia Montană, proiectul probabil cel mai proeminent al spațiului public autohton din ultimii douăzeci de ani. Nu pot însă să nu mă întreb, ca un om care am băut cafele și am povestit cu vechii ”promotori” ai companiei ce vrea aur românesc, cu oficiali ai guvernelor naționale din ultimii ani, cu militanți pro și contra proiectului aurifer, ca un asistent, mai nou, la campaniile media și civice, ca un om oarecare, privind detașat lucrurile, cine apără viața? Viața Roșiei Montane, a Apusenilor Ardealului, de bună seamă. O apără cei care ies în marile burguri, ”ocupând” clădiri, piețe, răstignindu-se pe jos ca să protejeze uimitoarea sălbăticie, fascinantă, cuceritoare, iubită și vândută lumii de prinți ai marilor imperii, a Transilvaniei? Ori o apără, pe ea, viața, cei ce transmit testimoniale în care apar oameni a căror inocență și sinceritate nu poate fi pusă la îndoială, a localnicilor Roșiei Montane, câți vor fi rămas după dura și crâncen-capitalista campanie a firmei investitoare? E întrebarea care mă face, ca om onest, să pun alte și alte întrebări. Câte zile de vilegiatură apuseneană, în pragul și-n preajma Roșiei Montane, își revendică militanții proiectului ecologist? Ar fi, aceasta, o alternativă concretă, cred, la ”industrialismul” celeilalte tabere, căreia i se poate imputa că ”testimoniază” cu o mână de oameni ce au rămas pe meleagurile strămoșești, după strămutări masive de populație. Observația mea, de privitor obiectiv, este că nu avem alternative, ci doar reacții. Iar reacțiile se succed în funcție de vehemența unei părți sau perfidia alteia, fără a duce la o bază de discuție efectivă, în care cele două tabere să țină cont de oamenii Roșiei. Nu pot să nu empatizez cu femeia ce-și dorește o viață mai bună pnetru copiii săi, așa cum nu pot să nu fiu de acord cu omul ce-și visează caii păscând mereu pe înălțimile Apusenilor. Ce-ar fi, așadar, de făcut? Avem aur, iar așa cum Roșia Montană a răzbit de două mii de ani cred că poate răzbi încă două milenii de-acum. Rămâne să vedem, cred cu tărie, nu cât aur putem scoate de la Roșia Montană, ci câți oameni vrednici poate să nască acea comunitate, cu aurul ei din subpământă ori cu aurul ei din cer… De ce nu-și pune nimeni această întrebare?

Reclame