Archive for septembrie 2013

De ce am manifestat pentru Roşia Montană sau România e şi ţara mea, nu doar ţara voastră

septembrie 1, 2013

În 2002, la doar câteva săptămâni după ce fratele meu s-a mutat definitiv în Canada, vecinii şi cunoscuţii mă întrebau când plec şi eu. Iar eu le spuneam că nu plec, spre uimirea lor neîncrezătoare sau de-a dreptul compătimitoare. Aveam încă vârsta „bună” de emigrat, dar perspectiva unei profesii înlesnite peste Ocean nu-mi surâdea, căci era dublată în mintea mea de un vid al vieţuirii de zi cu zi. Nu mi-am dorit niciodată să plec din România. Nu am plecat nici din Cluj, oraşul meu natal, deşi m-a bătut de câteva ori gândul. Ei, dar tocmai pentru că n-am plecat, tocmai pentru că sunt de-al locului şi am voie să fiu critic, exigent, dur chiar, căci cunosc tot gunoiul măturat sub preş şi harta tuturor scheleţilor de la răspântii, vreau să ştiu. Am dreptul să ştiu şi să decid şi eu, împreună cu alţii, cum ar fi să fie…

Două veşti m-au bulversat zilele astea: transplantul de rinichi subit al unui actor cunoscut şi trimiterea către Parlament a legii privind exploatarea de la Roşia Montană. Aparent, importanţa lor e diferită dar, simbolic, ele au aceeaşi greutate pentru societatea românească, pentru că ambele denotă arbitrariul unor persoane şi teribile vicii de sistem.

Apropo de primul caz, cunosc situaţia destul de bine. Ştiu că în privinţa transplanturilor de organe există criteria clare, liste de aşteptare ce exclud „cumpărarea” unui loc în faţă, compatibilităţi şi examene biologice complexe şi care durează. Faptul că cineva, indiferent cine, ajunge în 3 zile în capul unei liste unde alţii aşteaptă câte 10 ani e nu bizar, ci sfidător de imoral. Fireşte, fiecare vrem să ne salvăm viaţa şi am facepentru asta orice. Dar tocmai de aia există un sistem care să asigure o minimă echitate socială, altfel războaiele ar deveni gherile la porţi de spital…

A doua ştire pe care am pomenit-o m-a făcut ca ieri să mă aflu şi eu în Piaţa Unirii din Cluj, la protestul împotriva începerii exploatării la Roşia Montană. Nu sunt, o repet, nici un militant anti, nici un pasiv pro al acestui proiect. Asta nu înseamnă însă că aş fi indiferent, amorf, abulic ori tâmpit, şi nici nu accept să fiu luat aşa.

Mă preocupă în primul rând soarta oamenilor din zona cu pricina, aşa cum arată şi o postare de pe acest blog. Îmi pasă de soarta vecinului meu, dar dacă el îşi închiriază casa unei fabrici de dinamită, atunci avem cu toţii o problemă. Şi, ca nişte oameni normali, ar trebui s-o discutăm.

Pe de altă parte, dacă sub blocul meu s-ar găsi un zăcământ de aur, să zicem, aş prefer să fac o „şedinţă de asociaţie”, cu toată păruiala de rigoare, înainte ca unul din vecini să vină cu „specialistul” pe care i l-a recomandat coafeza soacrei sale. Şi încet-încet, ne dumirim şi hotărâm.

În mic, e exact oglinda acţiunilor pe care, de 15 ani încoace, sistemul politic şi administrative românesc nu le-a întreprins cu privire la Roşia Montană – şi nu numai.

Ieri am ieşit în Piaţa Unirii pentru că m-am săturat să fiu membru al „populaţiei” din România (aţi observant că toţi politicienii vorbesc despre „populaţie”, nu despre naţiune sau popor?) Am ieşit pentru că sunt cetăţean al României, pentru că n-am plecat de aici, pentru că vreau să ştiu ce mi se întâmplă, pentru că mi-a ajuns ca tot felul de borfaşi să-mi intre în casă şi să-mi ducă lucrurile în Oser, unde să le dea pe 3 lei juma, de-o cinzeacă…

Cred că e momentul ca cetăţenii României să primească nişte explicaţii…

Reclame