Archive for februarie 2008

Poem

februarie 28, 2008

Anul ăsta s-a făcut un secol de la naşterea lui Geo Bogza, care n-a scris doar Cartea Oltului din manualul de română. A mai scris şi Poemul invectivă, şi Jurnal de sex, şi alte poeme care ar merita mai mult să figureze în „curricula” şcolară.

Iată un poem, poate nu cel mai reuşit, dar cu siguranţă unul din cele mai emoţionante:

„Orice om pe care nu pot să-l iubesc este pentru mine un prilej de tristeţe. / Orice om pe care l-am iubit şi nu pot să-l mai iubesc înseamnă pentru mine un pas spre moarte. //Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni am să mor. /Voi, cei care ştiţi că meritaţi dragostea mea, aveţi grijă să nu mă ucideţi.”

Reclame

Addenda la a 8-a poruncă

februarie 24, 2008

addenda-001.jpg

Iată o „învăţătură” potrivită pentru un an electoral…

Din sala de bal în izba vieţuirii

februarie 23, 2008

După cum probabil ştiţi, spectacolul Unchiul Vania al lui Andrei Şerban de la Teatrul Maghiar din Cluj are cinci nominalizări la Premiile UNITER, fiind primul în topul propunerilor, aşa cum a fost anul trecut Purificare.

Pentru că am scris despre acest spectacol extraordinar doar în Clujeanul.ro, chiar în noaptea de după premieră, deci oarecum pe nerumegate – deşi văzusem o reptiţie cu public – şi pentru un cotidian generalist, revin acum cu un comentariu mai aplicat pe structura semiotică foarte complexă a acestei inedite lecturi cehoviene.

Textul va apărea în câteva zile în revista de cultură Acolada, care apare la Satu Mare, însă am considerat potrivit să-l public şi aici.

Cronica din Clujeanul.ro figurează pe site-ul meu, claudiugroza.weebly.com (după cv, pe care-l puteţi sări).

Un spectacol ludic şi grav, fragil şi robust, hohotitor şi scrâşnit, cosmopolit şi provincial, circăresc şi mic-burghez, dar foarte, foarte trist şi cehovian, dincolo de aparentele sale glisaje globalist-postmoderne.           

Cam aşa ar putea fi caracterizat Unchiul Vania de Cehov, înscenat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar din Cluj, în toamna anului trecut.           

Că montarea este o capodoperă, cum scriam în seara premierei într-un cotidian clujean, ori că este cel mai bun spectacol al lui Şerban în România este deja un fapt certificat de cele cinci nominalizări pe care Unchiul Vania şi creatorii săi le-au obţinut, zilele acestea, la Premiile UNITER.           

Dincolo de asta, însă, pentru privitorul cufundat în atmosfera atât de magmatic-răscolitoare a spectacolului, ce contează, ce rămâne, este sentimentul participării, efective şi, mai ales, afective, la acest univers cu soare torid şi nori mohorâţi, aglomeraţi laolaltă pe cerul închis al scenei de teatru.           

 Poate că pare poezie ce-am scris mai sus, dar vă asigur că nu e aşa. Uchiul Vania are o complexitate semantică şi o bogăţie hermeneutică ce permit orice fel de receptare, interpretare, dezlegare a firelor complicatului edificiu de semnificaţii pe care-l oferă.            Planul orizontal al desfăşurării dramatice e lesne rezumabil, şi dă seama de primul nivel al eşafodajului semiotic. La patriarhal-provinciala moşie administrată de Ivan Petrovici, Vania adică, apar arogantul profesor Serebreakov şi frumoasa Elena, a doua soţie a acestuia. Ritmul lent al existenţei se schimbă radical, cu ipohondria profesorului şi exuberanţa vitală a Elenei. El îi jenează pe toţi ceilalţi; ea le stârneşte dragostea ori admiraţia. Doctorul Astrov, posac şi beţivan, începe să prindă viaţă şi se arată din ce în ce mai des ca oaspete; urâţica Sonia, fiica din prima căsnicie a lui Serebreakov, se visează o Elenă cuceritoare; snoaba şi uşor ramolita mamă a lui Vania cultivă „intelectul” serebreakovian, până şi Ivan Petrovici renunţă la oblomovienele-i obiceiuri şi la tiradele în care-şi plânge de milă, croind planuri de viitor. Până când ipoteza vânzării moşiei distruge acest castel din cărţi de joc, iar plecarea cuplului „intrus” readuce aerul mohorât al stepei înfundate în noroaie.           

Acest prim orizont hermeneutic îi permite lui Andrei Şerban o adevărată „coregrafie” semantică, bruscând clişeele interpretării clasice, dar păstrând admirabil spiritul cehovian.           

Spaţiul de joc este primul element în care se exersează grila regizorală. Pe rând, secvenţele dramatice se petrec în sala teatrului – „sala de bal” a celebrării noilor-sosiţi, cu îngăduinţă pentru toanele profesorului şi adulaţie pentru strălucirea Elenei, apoi în liminaritatea interioară a scenei, în cuşca regizorului de lumini şi pe scara ce duce în pod, marcând interacţiunea, confruntarea, jocul de apropiere-depărtare afectivă a personajelor. Simbolic, Serebreakov rămâne mereu în afara comunităţii, supraveghind oarecum, din fortăreaţa sa, furnicarul de jos, cu reacţii tiranice ale pretenţiei de afecţiune. Acest act seamănă, într-o proiecţie cinematografică a sa, cu momentele consumate în interludiile spaţiului domestic: holuri umbroase, scări întunecoase, cămăruţe-depozit, tăinuind, oarecum, mici secrete de viaţă.În scena conflictului pe marginea vânzării moşiei ne-am întors deja în izba rusească, ternă, un simplu spaţiu util de locuit, iar familia nobilă capătă aerul unei familii de mujici ce se ceartă pentru brazda câmpului ori vaca din grajd. În fine, climaxul final al spectacolului se consumă în curtea mocirloasă din dos, contrapunct semnificativ al luminoasei săli de bal iniţiale. Spaţiul de joc şi superbele costume ale eroilor – opulente, stridente, banale, caracteristice – au fost create de Carmencita Brojboiu.

Al doilea element ce împlineşte hermeneutica spectaculară este jocul actoricesc. O întreagă gamă de atitudini, nuanţe, tresăriri, gesturi exhibate sau reprimate, intonaţii, inflexiuni, poziţii în interacţiunea personajelor, o gamă imposibil de rezumat aici, a fost pusă în valoare de excepţionalii actori ai Teatrului Maghiar (trebuie precizat că am văzut doar una din cele două distribuţii existente).

Biro Joszef a întruchipat admirabil aroganţa găunoasă şi poza sfidător-epatantă a profesorului Serebreakov, de la ţinuta sa ridicol-ceremonioasă pentru locul în care se află – costum deschis, pardesiu lung, pălărie opulentă – la atitudinile de profitor afectiv. Asta oarecum în rezonanţă cu Maman (Kato Emoke), la fel de snob-stridentă, protectoare, condamnându-i pară pe ceilalţi că nu se ridică la înălţimea „rolurilor” cuvenite. Senzuala, superficiala dar şi rănit-feminina Elena (Kezdi Imola) şi-a aflat dublul specular în sfioasa, frustrata dar, paradoxal, robust-feminina Sonia (Petho Aniko), spiritul fertil, în cele din urmă, al casei. O postură asemănătoare, dar defeminizată, o are dădaca Marina (Varga Csilla), martorul tăcut şi înţelept al haosului dimprejur. Falitul moşier Teleghin (Orban Attila) şi paznicul Efim (Sinko Ferenc) sunt umbrele veşnice ale universului piesei, „figuranţii” stepei, în toate sensurile sale. Doctorul Astrov (Bogdan Zsolt), seamănă, în excesele sale bahice, diurn-existenţiale, cu jovialul Vania (Hathazi Andras), acesta din urmă de-vitalizat în existenţa diurnă, nocturn metafizician al neantului.

De remarcat abila recompunere a scenariului, cu replici în cele mai diverse limbi, de la engleză la germană, de la maghiară la franceză. Lumea în litotă locuieşte în stepa rusă.

Unchiul Vania e un spectacol total, nu doar prin semnificaţii, ci şi prin pregnanţa sa vizuală, prin clivajul stărilor scenice şi de receptare. O capodoperă teatrală. Atât.

De ce să ajuţi un boschetar

februarie 16, 2008

„Oamenii <aşezaţi> nu ajung pe stradă”, spune o vorbă comunitară inflexibilă, „doctrina” unei comunităţi încă nu desprinse de codul social rural, cel al „grelei batjocuri ţărăneşti”, după cum scria prozatorul Pavel Dan, o comunitate într-atât de deprinsă cu un tip de foarte particulară corectitudine politică ipocrită încât ignoră violurile şi crimele ce se petrec sub ochii săi, aşteptându-le lacomă deznodământul – şi dacă nu mă credeţi, citiţi proza „Curcubeul dublu” din volumul omonim al clujeanului Alexandru Vlad, inspirată dintr-un caz cu totul real.

De ce, aşadar, să ajuţi un declasat social, mai ales că asupra sa poate fi aprioric aruncată anatema unei cumplite culpe: o fi alcoolic şi a ajuns pe drumuri pentru că şi-a băut casa şi avutul, şi-o fi chinuit sălbatic nevasta şi copiii, o fi păcătuit el în vreun fel de l-a supărat pe Cel de Sus şi acum îşi ispăşeşte pedeapsa meritată. Cam aşa zice morala mic-burghez socială, care abandonează duminica nişte firfirei în palma tremurândă a cerşetorului de profesie, rezolvându-şi astfel dilemele biblice şi devenind oarbă la suferinţa vizibilă, întrucât netrucată, din jur.

Că oamenii sunt orbi ca nişte cârtiţe m-am convins de multă vreme. Că mulţi dintre ei îşi merită ispăşirea orbirii acesteia o ştiu iarăşi prea bine. Din păcate, în Biblie nu scrie, printre poruncile divine, „să ţii ochii deschişi”. Porunca aceasta subtilă există conţinută în cuprinsul altora, mai evident pragmatice, alea cu furatul, curvitul, lăcomia şi alte cele. Dar, aşa cum un comandament fundamental,  precum „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, nu figurează expres în decalog, nici această „trezvie” invocată de isihasmul creştin nu face parte din cutuma enoriaşului de week-end.

Nu ştiu, sincer, dacă un boschetar trebuie să stârnească milă, repulsie sau indiferenţă. Nu ştiu ce teribile păcate va fi săvârşit fiecare din ei pe drumul nenorocitei sale existenţe. Nu ştiu dacă îşi merită ori ba soarta. Nu ştiu aproape nimic despre această comunitate anonimă, umilă, cercetată totuşi de pasionaţii exceselor culturii sociale. Nu citesc volume de confesiuni ale vagabonzilor sociali – făcute de  aşa-zişi „cercetători” – pentru că nu sunt decât nişte colecţii de tabloide, din punctul meu de vedere, colportând senzaţionalul sub masca „ştiinţei” şi păstrând un indecent statu quo al situaţiei.

Ştiu însă câteva alte lucruri. Ştiu, de pildă, că încerc mereu, dincolo de propriile-mi traume, să-mi păstrez ochii deschişi, iar mergând pe stradă să privesc figurile celor ce-mi sunt în jur. Nu să le baleiez indiferent, ci chiar să le văd. Ştiu că pot să fac diferenţa dintre un „profesionist” al străzii şi un rătăcit în jungla socială. Ştiu să identific ochii deznădăjduiţi ai acelora pentru care viaţa se desfăşoară îndărătul unui uriaş zid translucid, pe care niciodată nu-l vor putea sparge.

Despre deţinuţi se spune că regimul coercitiv este menit să-i reintegreze în societate. Se cheltuie bani pentru asta, statul respectă norme „europene”, e-adevărat, nu ştiu, din nou, cu ce eficienţă. Pentru boschetari nu există norme, taxe alocate, măsuri de reinserţie. Şi nu mă refer acum la copiii străzii, ci la acei nefericiţi odinioară „oameni aşezaţi”, rămaşi în drum din lăcomia fiilor/fiicelor, din neştiinţa proprie sau din cauze ce nu-i implicau direct.

Aceştia sunt boschetarii cărora li se cuvine emoţia acestui post. Nu ştiu, spun încă o dată, cât de folositor e gestul de a le da bani, mâncare sau apă. Probabil că un asemenea gest are efectul paleativ al algocalminului administrat unui bolnav pe moarte.

Dar a-i privi, în acel moment în ochi, a le atinge mâna când franzela sau apa trec de la unul la altul are, cred, încărcătura unei împărtăşanii. Nu sunt un credincios practicant. Dar, dacă îmi aduc bine aminte, în Biblia pe care o invocam mai sus se spune că orice om are în el spiritul episcopal al lui Petru, „piatra pe care voi construi biserica mea”, cum scrie în Noul Testament.

Pâine şi apă? Nu, privire şi atingere. Poate că, patetizând, aceasta este vindecarea.

Cum n-am ajuns la Satu Mare

februarie 3, 2008

Azi trebuia să merg la Satu Mare, la premiera unui spectacol cu piesa „Colonia îngerilor” a bunului meu prieten Ştefan Caraman. Acolo trebuia să mă întâlnesc şi cu alţi buni prieteni: dramaturgul Radu Macrinici, criticul Doru Mareş şi directorul Teatrului de Nord, Andrei Mihalache.

Ce prilej bun de a-mi curăţa niţel jegosul tomberon existenţial (vezi postul precedent), mi-am spus, organizându-mi cu atenţie ziua. Pe la prânz m-am şi înfiinţat la Autogara Napoca (aia clasică, dar care acum n-are nici budă, pentru că ar fi, cică, în renovare şi modernizare. Poate o costa şi asta vreo două milioane de euro, precum cea din centru, cu program după Codul Muncii, între orele 8-17. De parcă nevoile ţin seama de orar. Dacă tot am divagat, vă vând un pont: când aveţi nevoie de uaua la autogară, mergeţi la vecini, la Beta, unde contra 1 leu vă puteţi exprima plenar.)

Eh, şi aşteptam cuminte în autogară frumosul autobuz care să mă ducă la Sătmar, deja savurând în minte spectacolul, întâlnirea cu prietenii, bârfele şi afacerile teatrale pe care urma să le „prestez” cu ei.

Dar autobuzul, ca George în poezia lui Coşbuc, nu mai vine. Excedat şi intrigat – până acum m-am servit doar de cursele de la Beta, impecabile ca orar – am întrebat-o pe doamna de la ghişeu ce se întâmplă. „Eh, mai întârzie puţin cursa”, mi-a spus ea placidă, obişnuită, bag seama, cu astfel de întâmplări. După încă vreo postată de vreme, am mers din nou la ghişeul de informaţii. Doamna, de data asta ceva mai prevenitoare, m-a sfătuit să merg la ocazie. Ceea ce am şi făcut, însă, după vreo jumătate de ceas cu pancarta „SM” în braţe, la vedere, şi fănd generos semnul internaţional al autostopistului, mă găseam tot în faţa mesageriei de la gara clujeană. În România, mi-am dat seama pe propria piele, instituţia „hitch-hicking”-ului e o poveste frumoasă, de relatat amicilor după ce revii din străinătăţi. Mă întreb câte destine frânte de „globe-trotteri” ambiţioşi au cunoscut şoselele patriei noastre.

Şi deja era prea târziu ca să mai ajung la doritul spectacol, să schimb infectul aer al oraşului meu sufocant-natal şi să curăţ jegul tomberonului din poveste.

Aşa că m-am întors. Adică n-am plecat.

P.S. Orice experienţă, dacă nu te omoară, te face mai puternic, mai înţelept şi, de ce nu, mai atent la împrejurul tău. Bonus pentru care mă vor urî toţi fotoreporterii din Cluj: priviţi cu atenţie fotografia de mai jos. S-aveţi parte doar de ce-i pe acoperişul clădirii din ea.

Casa din marea grădină a Celui de Sus

februarie 3, 2008

casa-003.jpg

E în Cluj, nu pe altă planetă. Am privit-o şi fotografiat-o cu ochii mari de uimire, simţindu-mă ca un extraterestru buimăcit de frumuseţile unei mici ţări cu spirite înalte: România.

Viaţa ca un tomberon jegos

februarie 1, 2008

Viaţa mea-i un tomberon jegos. Şi plin. Gunoierii au uitat de mult să mai treacă să-l golească.

La sfârşitul anului trecut, pe la diverse posturi TV, diverşi astrologi, prezicători, horoscopiţi clamau cu voci convinse şi voioase: „Capricornii vor prospera în 2008. Anul care urmează e anul Şobolanului, iar cei născuţi sub acest semn sunt favorizaţi”. Şi alte bla-bla-uri în care nu cred, dar care, dacă tot ţi se arată trandafirii, tinzi să le iei de bune. E ca un fel de autosugestie.

Sunt Capricorn. Anul a început pentru mine ca naiba şi continuă să fie aşa. Randamentul mi-a scăzut, cheful de muncă pe care-l aveam în primele zile din 2008 s-a risipit cu totul, iar cele trei cărţi pe care-mi  promiteam să le editez vor rămâne probabil proiecte.

 Sunt Şobolan, dar bunele auspicii ce mi s-au prezis m-au ocolit. Sunt un şobolan de biserică, bag seama, nu unul de hambar, vioi şi prosper. Mă simt ca un locuitor de tomberon jegos. Şi plin de amintirile nenorocite ale lunii trecute.

2008 e anul Şobolanului singur…