#MeToo. Pentru mama…

Foarte rar, foarte rar am spus-o. Din pudoare, din nevoia de estompare a traumei, din clătinarea aia a memoriei care te face să speri că e fictiv totul, când totul e al dracului de real și în tine, și macină, chiar și după atâția amar de ani…

Prima amintire pe care mi-o amintesc – de la 2, de la 3, de la 4 – poate – ani, dar sigur nu mai târziu de atât, e cu mine, îmbrăcat în pijămăluța mea cu ursuleți, flanelată, adorabilă, pătat de sânge pe piepții bluzei, pentru că tata mă izbise cu gura de buza cadei de la baie pentru că urlam , din dormitorul în care eram încuiat cu fratele meu mai mic cu un an jumate, să n-o mai bată pe mama!

Din dormitorul întunecat, în apartamentul nostru minuscul, în care se auzea și un oftat, auzeam perfect icnetele de durere ale mamei, rugămințile ei deznădajduite, capul ei izbit de podea, într-o luptă inegală ale cărei reguli nu le-am înțeles niciodată.

Mi-o amintesc, la acea vârstă a mea, minimă ca înțelegere, pe mama cu vânătăi la ochi, slabă, cu rochii ce-i atârnau, ducându-ne de mână la „cămin”, pe amândoi, dar n-am nici o amintire de pe vremea aia cu tata. Exista doar lumina de seară din living, din „camera mare”, unde mama, pe masa unde mâncam duninica, călca atentâ un balonzaid ocru, niște cămăși albe apretate, și un fel de servietă mai grasă lângă ușa deschisă spre hol a camerei.

Părinții mei s-au despărțit când eu aveam vreo 5 ani, cred. Procesul de divorț a durat ani de zile, până când, nu mai știu la ce vârstă a mea, am fost chiar și eu citat în fața judecătorului pentru a spune cu cine vreau să stau. Cu mama, evident, pe tata abia mi-l aminteam….

Mama mea, Vasilea Popovici – și-a reluat numele de fată după divorț – a trăit abia 61 de ani… Cu un singur plămân, cu probleme cardiace de tânără, cu cele mai apropiate rude la 250 de kilometri de Cluj, a reușit – muncind ca lăcătuș, ea, care fusese prima în cei doi ani de facultate pe care reușise să-i facă – să crească doi copii. A murit cu mândria de a fi făcut asta. Măcar asta, și de ajuns ar fi pentru orice viață…

Las deoparte orice notă patetică. Vă rog doar să nu credeți că nu știu, că n-am păstrat în sufletul meu mereu, de la 2 ani poate, acest neexeprimat niciodată #MeToo, pe care-l închin memoriei mamei mele…

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: