Despre familie, căsătorie, toleranță

Că tot sunt turat de munca de azi, cred că e un moment potrivit, chiar la 4 dimineața – stârnit de toată această tevatură de replici autiste pe fb sau în media – să ordonez nițel, foarte tehnic, ce ține, după opinia mea, de povestea cu „familia”, „căsătoria”, „femeia si bărbatul”, „doi soți” etc. Nu sunt jurist, nu abordez problema ca specialist, ci pur și simplu ca o persoană cu bun-simț elementar și – important, dar eludat din majoritatea luărilor de poziție – empatic uman față de toată lumea.

 

Deci:

 

1. Căsătoria este un contract social, nu unul biologic, nici unul simbolic. E un drept pe care-l are oricare cetățean într-un stat secular în care mariajul se oficiază de către un reprezentant guvernamental (primarul sau ofițerul de stare civilă). Așadar, e un drept cetățenesc, de care poate să beneficieze oricine, indiferent de gen, de religie, de rasă, culoare sau condiție socială. Cununia religioasă e altceva, e o comuniune, pe când căsătoria e o uniune contractual-socială.

 

2. Dacă, în statul modern laic, căsătoria n-ar avea si o dimensiune economică, s-ar fi menținut, precum odinioară, ori precum există bivalența în anumite locuri și azi, statutul cununiei religioase ca substitut legal al contractului social. Or, realitatea istorică a probat habitudini maritale din cele mai diverse, de la banalul azi divorț la nașterea prin inseminare artificială ori cu mamă-surogat, indivizi ce-și asumă condiția de părinte-unic-adoptiv etc. Incidența familiilor mono-parentale, cu unul sau mai mulți copii, este o evidență statistică la nivel mondial.

 

3. Orizontul economic al căsătoriei s-a lărgit încă din perioada medievală, odată cu transformarea micro-comunității rurale, bazate strict pe ereditate, în macro-comunitate. Legal, aceasta protejează atăt pe cei doi soți, cât și pe descendenții lor, de abuzuri din partea rudelor colaterale ori prin alianță, statuează porcesele și procedurile de transmitere a bunurilor aflate în posesia familiei, apără reprezentanții unei familii de abuzuri din partea guvernământului etc. La nivel strict privat, soția/soțul sau copiii sunt protejați de pretențiile altor ramuri ale familiei în ce privește bunurile în posesie după decesul „patriarhului” – să nu uităm că dreptul civil se bazează încă, în mare parte, pe avizul de proprietate al unui „cap al familiei”, al cărui deces poate provoca drame individuale.

4. Aplicat la realitatea sociala a momentului, dimensiunea economică – implicit socială – a mariajului implică chestiuni punctuale, dar pregnante: numai un soț – din punct de vedere legal – are dreptul să decidă asupra capacității mentale a partenerului său, în termeni juridici; doar un soț poate lua o decizie asupra unei operații cu potențial letal, dacă partenerul e în comă, incapabil să se pronunțe; doar un soț poate să declare că partenerul său are nevoie de tutoriat legal – în caz de pierdere totală a capacităților psihice, de pildă, etc. De aici derivă o întreagă sursă de probleme birocratice, în orice stat cu legislație europeană. Exemplificând: dacă trăiești cu o persoană de 10 ani, ruda sa cea mai apropiată fiind un frate din Australia, dacă nu ești căsătorit cu omul respectiv și acela suferă un accident vascular cu paralizie totală, reprezentantul său legal va fi fratele australian, pe care poate nici nu l-a mai văzut de zece ani… Aceeași reglementare se aplică în caz de deces, de moștenire, de – și mai frust – re-discutare de credite, transfer de contracte gospodărești (gaz, lumină)…

5. A fi heterosexual sau homosexual sunt datum-uri genetice, nu sociale. O probează o sumă de studii științifice. Și dacă în familii heterosexuale, chiar religioase, apar copii homosexuali, ce ne face să punem la îndoială – prin simplu revers semantic – că în familii homosexuale nu apar copii heterosexuali? Aici problema e fals deturnată socialemente și educațional, cu un proces de intenție al partizanilor familiei tradiționale. Adică, afirmă aceștia, homosexualii coalizați familial i-ar determina pe copiii lor – parte obținuți prin tertipuri natologice, gen fertilizare in-vitro, alții prin adopție (ca să fiu nițel cinic) – să „gândească” homosexual. Iarăși, prin simplu revers semantic, proporțiile se reglează: orice persoană este condiționată de habitatul său social. Poate că un copil heterosexual dintr-o familie homosexuală va avea niște stridențe, sa zicem, sociale, așa cum un un copil hmosexual dintr-o familie clasică va avea anumite estompări comportamentale, însă, fundamental, niciunul din ei nu-și va renega orientarea – decât în cazuri de abuz familial, din păcate frecvente acum.

6. Personal, provin dintr-o familie mono-parentală. Mi-am văzut tatăl, de la 4 ani, doar de două ori pe an, abia sporadic mai des. A fost o provocare pe care am purtat-o cu mine mult timp, și sunt convins – știu asta, de fapt – că echilibrul dintr-o relație adultă, fie hetero, fie homosexuală, poate feri un copil de multe reverberări nefericite ale singurătății unui părinte a cărui miză existențială devine musai și numai progenitura sa.

7. Există, în România, mii de copii orfani, pe care nu i-a mângâiat nimeni de la moașa care i-a spălat la naștere. Cunosc astfel de oameni, care, în pofida sinistrelor experiențe prin care au trecut, au răzbit, au devenit cetățeni, profesioniști, demni. Nu cred că acei copii, deveniți acum adulți, ar cârti împotriva unei familii. Cu două mame sau doi tați, cu o mamă și un tată, doar ca să aibă și ei oglinda în care să se mire de mutrița lor. Pentru că peste tot există o mare nevoie de iubire, iar cine nu poate să facă prunci – și nu doar homosexualii au problema asta, ci din ce în ce mai multe familii heterosexuale – poate să crească prunci, iubindu-i cu cea mai sinceră iubire. Cred că destinul ni-l facem fiecare cum știm, în suma sau în pofida familiilor noastre, că altfel n-ar fi ieșit academicieni din sate uitate de lume și nici criminali din palate capitaliste.

8. Să ne gândim, așadar, nu de unde vin tinerii României, ci mai degrabă cine sunt ei și ce vor să ne aducă, atunci cănd nu vom mai fi capabili să ne coalizăm inutil pentru un viitor care deja trece pe lângă noi…

 

Poticneli legale și mojicii administrative la Primaria clujeană

Că premisa legislației române e reaua-voință sau chiar culpa cetățeanului contribuabil știam de multă vreme. Legile noastre sunt croite de parcă toți am fi borfași ori cel puțin ne-ar bate găndul ilegalităților și matrapazlâcurilor. Iar prevederile legate de “evidența persoanei” – buletin, adică – nu fac excepție.

Mi-am (re)verificat senzația de umilință cetățenească azi, la Primăria Cluj-Napocii, depunându-mi actele pentru preschimbarea cărții de identitate. Tevatura a început de anul trecut, dar atunci m-am mulțumit să solicit o carte de identitate provizorie, valabilă 1 an.

Legea, respectiv Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, republicată cu modificările și completările ulterioare, prevede la art. 28 că petentul trebuie să facă dovada domiciliului sau reședinței astfel:

“(1) Dovada adresei de domiciliu se poate face cu unul dintre urmatoarele documente:
a) acte incheiate in conditiile de validitate prevazute de legislatia romana in vigoare, privind titlul locativ;
b) declaratia scrisa a gazduitorului, persoana fizica sau juridica, de primire in spatiu, insotita de unul dintre documentele prevazute la lit. a)”

Dacă ai ghinionul să fi moștenit o casă în care locuiești, dar fără să fi făcut succesiunea, deci fără certificat de moștenitor sau act de proprietate, e de preferat să mergi la un vecin și să-l rogi să te ia în gazdă, decât să te mai complici cu alte acte. Asta pentru că pe pereții Serviciului de Evidență a Persoanei de la Primăria Cluj-Napocăi scrie că, în lipsa actului de proprietate, e musai să prezinți un extras de Carte Funciară. Asta dureaza cam o zi de stat la coadă la OCPI Cluj (lucrurile merg destul de rapid, dar e aglomerație), plus încă două zile până la primirea hârtiei. Doar că, ce să vezi, la depunerea actelor, cu sentimentul unei mari izbânzi, ți se spune că hm, trebuie și o verificare în teren… Adică ceva prevăzut la alineatul 1, lit. c) al art. 28 al pomenitei OUG, dar unde nu se spune nimic de extrasul de CF – de fapt, nicăieri în document nu se menționează cartea funciară:

“c) declaratia pe propria raspundere a solicitantului, insotita de nota de verificare a politistului de ordine publica, prin care se certifica existenta unui imobil, faptul ca solicitantul locuieste efectiv la adresa declarata, pentru persoana fizica ce nu poate prezenta documentele prevazute la lit. a) si b)”

Logica simplă te face să te întrebi de ce ai fost trimis după extrasul CF, când drumul legal pare mai scurt, iar consecința, cu CF ori fără, e tot aia: o vizită a sectoristului…

Mai mult, la alineatul 2 al art. 28 scrie așa:

“2) Serviciul public comunitar de evidenta a persoanei pe raza caruia se afla ultimul domiciliu inscris in actul de identitate al solicitantului este obligat sa comunice la cererea cetatenilor romani, in termen de doua zile lucratoare, datele referitoare la domiciliile avute in Romania de catre persoana respectiva si orice mentiune privind starea civila, aflate in evidenta acestuia, incepand cu data de 1 ianuarie 2000.”

Mai pe șleau, exact doamnele care pretind – legal, firește – documente inutile, precum extrasul CF, au la dispoziție lista cu domiciliile tale recente. De ce n-o folosesc și presupun ca ai gânduri necurate ține de specificul și tradiția administrației naționale…

Culmea aberației este că buletin nu mi se poate face fără verificări și extras CF, dar conturile mi se pot popri, la cererea cui credeți?, daaa, a Primăriei Cluj-Napocice, dacă nu se achită impozitul pe apartamentul respectiv. Iar asta fără să mă viziteze sectoristul.

Firește că m-a apucat arțagul la chestionarea moralizatoare a uneia din doamnele funcționare ale Primăriei Cluj-Napocane: “Dar de ce nu ați făcut succesiunea? De ce n-aveți certificat de moștenitor?” Mi-a amintit de “gluma” făcută anul trecut de un domn funcționar, care mă invita, dacă n-am act de proprietate, să vin cu proprietarul decedat ca să mă ia în spațiu… Și nu l-am luat de gât, din lehamite instituțională…

Termenul de livrare a noii cărți de identitate, după ce m-o vizita sectoristul – oare cu ce să-l tratez? – ar fi de 3 săptămâni, mi s-a comunicat. Răstimp în care voi circula pe drumurile patriei – inclusiv în zone de frontieră, unde actele de identitate sunt obligatorii – fără documente, întrucât… asta e situația, mi-a transmis doamna funcționară. Așa că mă aștept să vizitez și eu niște secții de poliție, luat cu duba ca să mi se verifice informatic identitatea și locul pe lume.

Mă întreb însă, de azi de la prânz, dacă sunt un cetățean de doi bani, cum m-a făcut să mă simt Administrația națională, de ce aș da eu mai mult de doi bani pe propășirea birocratică a României? Mda, e o întrebare retorică.

Dle Manolescu, nu uitați să mă excludeți!

Sunt membru în Grupul de Reformă al Uniunii Scriitorilor din România.

Sunt membru al Uniunii Scriitorilor din 2007, cu cotizația plătită la zi, cu implicare în activitatea de breaslă – pe care o pot certifica oricare din colegii mei din USR Cluj, unde am fost și membru al juriului de premii în 2013, dar și lector la diverse colocvii sau simpozioane științifice de calibru academic ori prezentator de noutăți editoriale – ba, mai mult, am fost redactor al unei reviste a USR, Apostrof, între 1996 și 2015 (e-adevărat, plătit cu salariul minim pe economie, apoi lăsat cu ochii-n soare pentru vreo lună cu magnificul salariu, la momentul transferului cărții mele de muncă la revista Tribuna). Cărțile pe care le-am scris au primit de două ori Premiul USR Cluj: în 2005 pentru Debut, în 2015 pentru Publicistică.

Am fost unul dintre delegații care nu s-au prezentat la alegerile din 2013, din motive obiective, dar care nu scuză, de fapt, lipsa mea de responsabilitate pentru destinul unei instituții în care sunt onorat să fiu membru. Să fi fost membru, poate.

Nimic nu m-ar determina așadar, aparent, să fug în “tabăra dușmană” a GR-USR.

Doar că, stimate dle Manolescu, indiferent de componența conducerii USR, eu, ca membru, am avut aceeași colegială cerință – nu pretenție, cum ar fi mulți tentați să spună: transparența deciziilor, a luărilor publice de poziție, a direcțiilor induse USR, în toate situațiile sociale în care s-a aflat uniunea de-a lungul vremii. Am salutat adoptarea legii pentru suplimentarea pensiilor scriitorilor, mi s-a părut excepțională promulgarea legii privind susținerea revistelor culturale – sunt merite ale actualei conduceri pe care le-am susținut moral, cel puțin, ca membru al USR. E meritul dvs. și al echipei dvs. đe a fi obținut aceste rezultate binemeritate pentru breaslă. E, de fapt, și mandatul intrinsec al unei echipe de conducere.

Totuși, consider că Uniunea Scriitorilor este, înainte de orice, o organizație colegială, nu o structură piramidală, în care ar exista faraoni, viziri, pașale… Indiferent de valoarea lor literară – pe care, canonic, o validează oricum instanțe care ne depășesc, diacronic –, membrii acestei Uniuni apelează, în formatul membership-ului lor, la calitatea, ținuta și relevanța sindicală a organizației noastre. Nu suntem o structură valorizantă, ci una integrativă, în care se poate regăsi și eventualul premiant Nobel lângă poetul în grai local. Faptul că declarațiile dvs. publice au făcut adesea apel la “autori fără operă” sau “fără relevanță” demonstrează o atitudine nu numai lipsită de necesara colegialitate, ci mai ales o carență majoră de viziune managerială.

Nu valoarea literară a contestatarilor dvs., dle Manolescu, era în discuție atunci ori acum, ci anvergura dvs. de a administra o organizație cu mari resurse, o bogată și variată populație de membri năbădăioși și o uriașă umbră de suspiciune aruncată după discuția publică de la începutul anului trecut.

Faptul că, timp de un an, n-ați reușit să lămuriți chestiuni acute, stringente, legate de situația financiară a USR, faptul că n-ați făcut decât să provocați conflicte din orice chestionare colegială asupra acestui subiect, mă face, stimate dle Președinte, să mă dezic, ca membru USR, de conducerea dvs. Vă rog să nu uitați să mă excludeți!

Claudiu Groza

Cine e Groza?

 

De când am devenit membru al juriului de nominalizări UNITER 2016, sunt sigur că există colegi „derutați” – din simplă ignoranță. firește, zic eu – de identitatea mea profesională. Așa că am decis – cu riscul de a părea orgolios-arogant, dar îmi asum acest risc – să „devoalez” cine e și ce a făcut Groza pe lumea asta de când activează el pe ramura teatrală.

Așadar, sunt absolvent al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, licențiat în teatrologie. Am predat un pic la UBB, am fost redactor la revista culturală Apostrof  și, din 2003, sunt redactor la revista de cultură Tribuna (cu o etapă de doi ani de redactor-șef adjunct). Sunt, de asemenea, din 2013, selecționer al Festivalului de Teatru Nou de la Arad.

Am început și ne-finalizat două doctorate în Litere și am lucrat, cumulat, din 1994, când am început să muncesc, cam 30 de ani în presa generalistă, radio, presă culturală și edituri, teatre și PR.

Am socotit potrivit să detaliez, contextual, întreaga mea activitate profesională, pentru uz public, după cum urmează 🙂

Claudiu Groza – ACTIVITATE PROFESIONALĂ

I. Lucrări publicate:

Ia. Volume, traduceri:

1. Globetrotter din fotoliu, sinteze de festivaluri teatrale 2005-2012, Cluj-Napoca, Ed. Tribuna, 2014;

2. Caiet de teatrologie, eseuri şi cronici dramatice, Cluj-Napoca, Ed. Tribuna, 2005;
3. Computerul cu bibliografii, eseuri şi cronici literare, Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2004;

4. (în colaborare) Dicţionarul personajelor din teatrul lui I. L. Caragiale, coordonator Constantin Cubleşan, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002; ed. a II-a București, Ed. All, 2012;

5. Nunta perfectă de Charles L. Mee, versiunea de scenă în română pt. spectacolul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, 2012;

6. Hăul de Christian Palustran, versiunea de scenă în română pt. spectacolul Teatrului Municipal Turda, 2005 (în colaborare cu Radu Tempea).

Ib. Contribuţii în volume colective:

1. „Shakespeare obligă la libertate”, interviu cu Tompa Gábor, în Lecția de Shakespeare, volum conceput și coordonat de Cristiana Gavrilă, București, Asociația Teatrului Național „I.L. Caragiale”, 2014;

2. „Meseria (mea) de teatrolog”, în Ghid de supraviețuire pentru teatrologi, coordonator Miruna Runcan, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2014;

3. „Teatrul românesc. Privire în… 3D”, în Határutak/Border Roads, ed. Anikó Varga, vol. publicat de TESZT – Festivalul Euroregional de Teatru, Timișoara, 2014;

4. „Tracul poetului”, în Viața literară la Cluj, ediție de Irina Petraș, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2013;
5. „Cluj, dimineaţa devreme”, în Clujul din cuvinte, antologie ilustrată alcătuită de Irina Petraş, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009;
6. „Scriitorul care te citeşte. O perspectivă de sociologia receptării despre romanul românesc de azi”, în Starea prozei, coordonator Irina Petraş, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008;
7. „Pavel Dan. Încă o lectură”, în Pavel Dan. 1907-2007, antologie critică gândită şi alcătuită de Petru Poantă şi Victor Cubleşan, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2007;
8. „Legea iubirii”, în Cele 10 porunci, carte gândită şi alcătuită de Marta Petreu, Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Apostrof, 2007;
9. „G. Călinescu, strategul”, în Literatură tânără 2007, editor Irina Petraş, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007;
10. „Pişcotul şi critica”, în Caietele Colocviului Tinerilor Scriitori 2007, editor Irina Petraş, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007;
11. „Slănina cu miere şi «cel de pe comoară!»”, în Cuvinte. Almanahul scriitorilor clujeni, editor Irina Petraş, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006;
12. „Cine ne sunt douămiiştii?”, în Colocviul Tinerilor Scriitori, editor Dan Mircea Cipariu, Timişoara, Ed. Brumar, 2006;

13. „Spectatori ai propriului spectacol”, în Ferestre întredeschise: Alexandru Vona şi Ovidiu Constantinescu, editori Marta Petreu şi Ion Vartic, Cluj-Napoca, Ed. Biblioteca Apostrof, 1997.

Ic. Prefeţe/Postfeţe la volumele:

1. Mihai Pascaru, Atitudinea primului om față de coastele sale, teatru, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2012;

2. Lucian Perţa, Ş-am trecut prin vremi râzând, parodii, Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2009;

3. Alex Porc, Debit de valium, proză scurtă, Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2008;

4. Florina Ilis, Lecţia de aritmetică, teatru, Cluj-Napoca, Ed. Echinox, 2006;
5. Lucian Pop, Poeme, Cluj-Napoca, Editura Dokia, 2006;
6. Flavius Lucăcel, Trilogia spaţiului închis, teatru, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2006;
7. Alexandru Jurcan, Să ieşi din viaţa mea cu o lumânare în buzunar, povestiri, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2005;
8. Lucian Cristea, Hoţul de vise, povestiri, Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2005;
9. Adrian Ţion, Zeul Video, povestiri, Cluj-Napoca, Ed. Tinivar, 2005;
10. Lucian Pop, Prinţul cel fricos, literatură pentru copii, Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2004;
11. Silvestru Dănilă, Îngerul care mai strigă, poeme, Cluj-Napoca, Ed. NereaMia Napocae, 2004;
12. Constantin Cubleşan, Trilogii de buzunar, teatru, Drobeta Turnu Severin, Ed. Decebal, 2004;
13. Radu Ţuculescu, Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?, teatru, Cluj-Napoca, Ed. Eikon/Teatrul Imposibil, 2004;
14. Lucian Perţa, Aventurile lui Cosmin în drum spre Ţara de Aur, literatură pentru copii, Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2003;
15. Cornel Teulea, Teatru-minut, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2003;
16. Alexandru Uiuiu, Aşteptând-o pe Godette, teatru, Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2003;
17. Lucian Perţa, Groapa cu (a)muze, parodii, Baia Mare, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, 2002.

Id. Comunicări la colocvii şi simpozioane naţionale şi internaţionale:

1. Caragiale și dracii, la Simpozionul „Caragiale printre noi”, organizat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Cluj, 14 aprilie 2012;

2. De la teatrul aluziv la drama postindustrialistă, la Colocviul „Teatrul românesc după 20 de ani” din cadrul Festivalului Naţional de Teatru, Bucureşti, 8-9 noiembrie 2009;

3. Eugen Ionescu. Negaţia juvenilă, la Masa rotundă „Ionesco 100”, organizată de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Cluj, 9 octombrie 2009;

4. Fărâme despre Eugen Ionescu, la Colocviul „Ionescu vs. Ionesco” din cadrul Festivalului Internaţional de Teatru „Atelier”, Baia Mare, 29 iunie 2009;

5. G. Călinescu, un „regizor” al literaturii, la Colocviul Naţional „G. Călinescu”, organizat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române, Bucureşti, 17-18 martie 2007;

6. „Pesimistul” Ionesco şi „optimistul” Beckett. Studiu de dramaturgie comparată, la Colocviul Internaţional „Centenar Samuel Beckett”, organizat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru „Atelier”, Baia Mare, 17-19 iunie 2006;
7. Scurtă prezentare a teatrului din România şi a literaturii dramatice româneşti, la Stagiul Tinerilor Critici al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT), Festivalul Internaţional de Teatru „Les Francophonies en Limousin”, Limoges, Franţa, 14-28 septembrie 2005;
8. Ioan Slavici, dramaturg, la Simpozionul „Tribuna 120 – Slavici 100”, organizat de revista Tribuna şi Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj, Cluj-Napoca, 17-19 octombrie 2004;
9. Dramaturgia lui Liviu Rebreanu, la Colocviul Naţional „Liviu Rebreanu”, organizat de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Cluj şi Uniunea Scriitorilor din România, filiala Cluj, Cluj-Napoca, 22-23 octombrie 2002.

Ie. Articole în:

Acolada, Adevărul de Cluj, Apostrof, Avertisment de Nord-Vest, Caiete critice, Clujeanul, Convorbiri literare, Cotidianul, Cultura, Cuvântul, Echinox, Evenimentul zilei (ediţia de Transilvania), Glasul Maramureşului, Informaţia Cluj, Man.In.Fest, Magyar Napló (Budapesta), Mesagerul transilvan, Mişcarea literară, Observator cultural, Piaţa literară, Poesis, România liberă, Scutul patriei și Monitorul Internațional (publicații ale Ministerului Apărării Naționale), Steaua, Şapte seri, TV Satelit, Tribuna, Verso, Viaţa Clujeanului, Ziarul Clujeanului, Ziarul Metropolis.ro, Ziua de Cluj.

If. Emisiuni/colaborări radiofonice la: CD Radio Napoca, Radio Cluj, Radio Renaşterea Cluj, Uniplus Radio Cluj.

II. Alte activităţi:

IIa. Curator teatral/membru în jurii la festivaluri literare și teatrale:

1. Selecţionerul Festivalului Internaţional de Teatru Nou, Arad (2013-2015);

2. Director artistic/manager de proiect al Festivalului de Teatru și Arte Performative „Teatru pe Drumul Sării”, Turda, ediţia a II-a, 16-18 oct. 2013; ed. a III-a, 16-19 oct. 2014;

3. Membru în juriul Festivalului Internațional de Teatru „Atelier”, Sfântu Gheorghe și Baia Mare (la opt ediții, între 2003-2015);

4. Membru în juriul Festivalului de Teatru Scurt, Oradea (2011);

5. Membru în juriul Festivalului „VeDeTeatru”, Buzău (2007);

6. Membru în juriul Concursului Național de Dramaturgie „Goana după fluturi”,

Râmnicu Vâlcea (2007, 2009, 2011, 2013);

7. Membru în juriul Premiilor Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj, 2013;

8. Membru în juriul Concursului Național de Literatură „Ioan Slavici”, organizat de revista Tribuna (2013, 2014);

9. Membru în juriul de preselecție al Galei Tânărului Actor HOP, București, 2014;

10. Membru în juriul Concursului Național de Dramaturgie al Festivalului Internațional de Teatru Oradea, 2014.

IIb. Proiecte de Relații Publice:

– Consultant PR al Festivalului „Teatru pe Drumul Sării”, Turda (2012).

– Autorul Jurnalului de Festival (lb. română) la Festivalul Internațional de Teatru „Interferențe” al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, ediția a III-a, 27 nov.-9 dec. 2012; ediția a IV-a, 27 nov.-9 dec. 2014;

– PR Event Promoter la Zilele Culturale Maghiare din Cluj, ediția a III-a, 13-20 august 2012; ediţia a IV-a, 19-25 august 2013;

– Consultant PR al Teatrului „Regina Maria”, Oradea, ian.-iulie 2012;

– PR Event Manager pentru Teatrul Maghiar de Stat din Cluj: spectacolele Draculatura, regia Robert Lakatos, la Festivalul Internațional de Teatru „Emergency Entrance”, Graz, Austria, 26-29 ianuarie 2012; Născut pentru niciodată de András Visky, regia Gábor Tompa, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Plzen, Cehia, 10 septembrie 2009;

– PR Event Manager pentru Teatrul Național din Cluj: spectacolul Purificare de Sarah Kane, regia Andrei Şerban, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Plzen, Cehia, 11 septembrie 2007;

– PR Event Manager pentru Teatrul Independent „Sala Mică” din Cluj: spectacolul de dans butoh Dream of tomorrow cu Hikaru Otsubo (Japonia), 16 iunie 2012; producțiile în premieră Scaunele și Delir în doi de E. Ionesco, regia Mihaela Panainte;

– PR Event Manager pentru Teatrul Municipal din Baia Mare: spectacolul Îngerul electric de Radu Macrinici, regia Gelu Badea, Teatrul Municipal Baia Mare şi Centrul Cultural „Liviu Rebreanu”, Aiud, la Festivalul Internaţional „MittelFest”, Cividale del Friuli, Italia, 21 iulie 2007.

IIc. Redactor/revizor/corector asociat al editurilor: Biblioteca Apostrof, Grinta, Dacia, Cartimpex, Echinox, Tribuna, Eikon, Galeria Quadro, Koinonia.

 

 

1 noiembrie – ziua morților…

Ce pot să spun, când totul este scrum?
Când viața nu-i mai viață, ci trăire
Când prieteni mor, și la spital și-n drum
Și moartea lor nu-i de firească fire…
Că mor de cancere la chip, la vorbă
Că mor de aprige arsuri de tot,
Că mor după ce-au spus câte o vorbă
de duh, că nu-s bolnavi, să moară că nu pot,
Că n-au povești de boale cu colegii
Și-apoi se-ntind inconșitenți în pat,
Sau că la umbra fărdelegii
Le este viața doar un bun furat
Că s-ar mai bucura și ei de viață
Doar că-i mai doare azi câte ceva
Și futu-i mama ei de dimineață
Micuța moarte ce te răpunea
Nu-i ca în banc venită după hamster
Ci după tine chiar, deși n-aștepți.
Că fiecare-avem zile cu ceață
Și-n noi ne credem marii înțelepți…
Că prea supus al vremilor e omul
Și prea de oi am fost mânați a fi
Nerozi cu duhul, la minte schilodul
Ne mai conduc și ne vor mai cărmi…
Și căt a mai dura să fie bine?
Să nu ne mai lungim tihnit în pat
Cu catastrofa zilelor sub pernă
Cu spaima clipei negre sub cearșaf?
Căt vor muri de-acuma ai mei prieteni
De 50, 60, 20 de ani?
Pănă caierul lunii să îl depeni
În fiecare lună, peste ani…?
Nu am răspunsuri, nu mai am nici vorbe
În anul ăsta numai doliu am
Dar sper măcar că nu rămăne oarbă
Acum, acea speranță de alean
Acea speranță oarbă a drepății
Că cine a murit de moarte grea
Dar nu de moartea bolii, nedreptății
simbolice, ci de alta,
a morții crude, dure, necurate,
A morții de ne-fiecare zi
Va primi-n veci o dreaptă izbăvire
Prin condamnarea celor ce or fi…

Criticii de teatru se opun politizării instituțiilor de spectacol

Asociația Internațională a Criticilor de Teatru – Secția Română își declară îngrijorarea cu privire la tentativa de politizare a teatrelor bucureștene, prin recenta decizie a Primăriei București de a include consilieri generali în comisiile de evaluare a instituțiilor de spectacol. În cei 25 de ani de la schimbarea de regim din 1990 au existat numeroase cazuri nefirești și chiar la limita legii, atât în București cât și în țară, când în evaluarea directorilor de teatre criteriile politice au primat în fața celor estetice, situații pe care le deplângem și pe care nu vrem să le vedem repetate.

Solicităm așadar autorităților ordonatoare de credit din municipiul București să se abțină de la politizarea procesului de evaluare a managerilor instituțiilor de spectacol și să respecte Legea 189/2008 cu modificări și completări, atât în litera, cât și în spiritul ei. De asemenea, recomandăm o selecție realizată pe criterii transparente a experților independenți care fac parte din comisiile de evaluare, evitându-se persoanele asupra cărora planează suspiciuni, care se află sub cercetare pentru infracțiuni săvârșite în funcții de management al instituțiilor de spectacol sau ale căror instituții se află în plin scandal mediatic. Le reamintim pe această cale autorităților locale din toată țara că primii care urmăresc, prin natura meseriei lor, activitatea instituțiilor de spectacol sunt criticii de teatru, prin urmare o sugestie firească din partea asociației de breaslă este cooptarea în viitor a membrilor AICT-Secția Română în comisiile de evaluare a managerilor instituțiilor de spectacol.

Cu speranța că veți acționa conform legii, spre binele instituțiilor teatrale, al artiștilor și publicului,

AICT-Secția Română

LGBT – to be or not to be

Să zicem că mă cheamă Radu. Sau Rada. M-am născut într-o familie normală, heterosexuală, într-un oraș mare, emancipat, din România. Dar eu sunt altfel. Nu-mi plac fetele/băieții. Aleg să stau deoparte de comunitate, pentru că mi-e greu să mă prefac cum sunt ei, colegii mei. Nu pot să spun nimănui cât de greu e să fii singur, să-ți fie frică să spui cuiva că tu ești altfel… Da, dacă am blugi mulați și fac gesture mari, teatrale, e voie. Suntem niște hipsterioți care parodiem hipsteriada. Da, dacă am blugi camuflaj și carmin pe buze e voie, e băiețenia fetei întotdeauna cuminți, care rămâne fată.

Dacă străbatem îngustul culoar dintre adolescență și devenire, ni se dă voie să fim
ceva. Mai târziu, însă, e doar pariul tău dacă reușești…

Sunt mii de cupluri care mor în tăcere, fără să poată spune te iubesc în public. Dacă asta nu doare, gândește-te la cel care supraviețuiește, după ani de tăcere, celui iubit, fără să poată spune măcar că o căsuță, un cuib de afecțiune, I se cuvine și lui sau ei. Da, nici asta nu doare…

Dar atunci gândește-te că lumea nu stă în sufletul tău! Că și sufletul tău generos, heterogeneros, te va lăsa baltă! Că-ți vor muri și prietenii, și câinii!

Și vă rămâne, lângă tine, doar un suflet la fel de singur ca al tău, al unui OM. LGBT… OM, care poate și el trăiește, că e OM, durerea pe care și tu o trăiești.

Te rog să mă crezi, în clipele acelei dureri, vei înțelege cum să plângi nu singur, ci cu toată lumea dimprejur. LGBT. Oameni cu lacrimi, cu toții…

2015. Arad

Acest text este unul confesiv, nu unul critic. Nici n-ar putea fi critic, câtă vreme scriu despre un eveniment care, de trei ani, îmi canalizează energia profesională, afectivă, înspre concretizarea unui proiect de care m-am atașat nu doar pentru că am avut șansa să-l dezvolt încă de la prima sa ediție – așadar corespunde, ironic-cerebral vorbind, nevoii noastre românești de ctitorire (lăsați deoparte ironia, e doar un joc intelectual) – cât pentru că el a devenit, în timp, un element pulsatil, plin de viață, imprevizibil dar în dimensiunea de neprevăzut a existenței însăși, autonome, de sine stătătoare.
E vorba despre Festivalul Internațional de Teatru Nou de la Arad, FTN, care are loc, din 2013, în fiecare mai. Este organizat de Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, de o echipă minusculă față de cea a altor festivaluri teatrale, în care fiecare om, de la director la portar, își are rolul său mirabil pentru buna desfășurare a lucrurilor. Nu e o licență politicoasă. Da, în echipa asta, fiecare își are rolul său esențial. Pentru că suntem puțini. Pentru că se lucrează în draci, timp de 9 zile cât are festivalul, fără să socotim durata sa de concepție, de stratificare strategică și logistică, de timing, adică de programare, de pregătire anterioară, de decontare ulterioară, de consum energetic și fizic care însoțește aceste 9 zile de bucurie teatrală.
Îi datorez lui Ștefan Iordănescu implicarea mea în acest festival. Îi datorez lui Bogdan Costea încrederea în flerul meu critic pentru ca FTN să însemne ce înseamnă acum și să fi devenit festivalul care atrage creatorii de teatru nou din România, în așa măsură încât anul ăsta, în 2015, să fi primit nenumărate oferte de participare, deși nu avem un sistem de „înscrieri”, ci unul electiv.
În 2013, la prima sa ediție, FTN s-a concretizat într-un termen uluitor de scurt, în doar câteva săptămâni de la conceptul propus de mine ca selecționer și până la derularea evenimentelor. Cu oarecare temere, atunci, Bogdan Costea, directorul Teatrului „Ioan Slavici” mi-a sugerat că poate programul ar fi prea ambițios, prea provocator pentru public. Dar FTN și-a cristalizat atunci, probabil sub imperiul presiunii de organizare, un concept estetic foarte exact, foarte acut, în sensul acuității artistice, spiritului contemporan și extrem-contemporan pe care-l are de trei ani, încât spectatorii arădeni – și nu numai – au aderat imediat, prin empatie, cred, la oferta noastră.
Cred că ceva din precipitarea energică și contaminant-energetică a lui Ștefănuț Iordănescu ni s-a imprimat și nouă, așa că FTN 2013 s-a derulat sub semnul dinamicii scăpate, inspirat, din frâu. Îi sunt dator acestui minunat om de teatru cu un Chapeau pentru că nu ne-a lăsat să gândim, în acele clipe decisive, ardelenește.
Nu mai puțin, simt nevoia să îi mulțumesc lui Bogdan Costea pentru aderența sa imediată la iconoclastul program al FTN. Poate că un alt manager, scindat între atribuții și calcule administrative și deziderate estetice, ar fi temporizat lucrurile. N-a fost cazul. Am demarat prima ediție a festivalului cu un curaj de tineri nihiliști. Iar spiritul ăsta s-a păstrat și acum.
Trebuie să mai mulțumesc minunaților spectatori arădeni, care au venit la spectacole cu entuziasm, cu empatie, cu bucuria participării la un eveniment de zile mari, dându-ne girul și dându-și-l, totodată, artiștilor participanți. E o stare care a însoțit FTN din 2013, făcându-ne încrezători în statement-ul estetic pe care acest festival îl promovează de trei ani.
Și, ca rezultat, și în 2014, și anul ăsta, cei care au jucat în FTN și-au dorit să revină la Arad. Au făcut lobby pentru FTN. Au promovat festivalul datorită, mai ales, bucuriei față de teatrul bun pe care au văzut-o și simțit-o aici. Datorită vouă, spectatorilor.
În 2015, selecția mea a fost mai dificilă nițel. Pentru că am avut de ales mai mult. Pentru că criteriile unui selecționer, ca și ale unui director de teatru/festival, trebuie să fie convergente și trebuie să țină seama de nenumărate elemente, de la cele estetice la cele pragmatice, administrative, financiare. Pentru că și noi ne dorim cele mai bune și mai faine și mai multe spectacole, dar știm cât, cum și ce se poate.
Oricum, după experiența mea, de om hârșit în festivaluri și jurii teatrale, cred că facem destul. Sigur, nu facem tot. Facem însă ce e cu putință. Și o facem cu bucurie, cu bunăcredință și cu atenție pentru voi, cei care veniți să vedeți spectacolele din FTN. Cine a avut curiozitatea de a vorbi cu mine, ca să dau doar exemplul meu, știe ce spun.
Nici nu merită să mai insist, nu e încă un moment de bilanț. Acest moment va veni peste doi ani, peste șapte ani…
Am simțit însă, acum, nevoia, la finalul unei ediții de FTN care m-a solicitat mental mai mult decât cele două precedente, să fac un fel de „raport sintetic abstract” al acestui eveniment, mai ales pentru a mulțumi oamenilor nevăzuți, neștiuți, nenumiți, din mica, prea mica echipă care a lucrat pentru bunul mers al treburilor de trei ani încoace. Și a muncit, echipa asta, cât zece altele, vă rog să mă credeți.
Aplauze, așadar, Maria Toth, Andreea Medinschi, Laurian „Dinu” Popa, Adriana Sasu, Luminița Mazilu, Claudiu Oblea, Elena Ivașcu, Lucian Moga, Emanuel Florescu, George Dancu, Carmen Ispas, Mihaela Balint, Adelin Ghionghioșan, Ion Stan și tuturor celorlalți oameni formidabili, care-și trăiesc viața în teatru de-a lungul festivalului, pe care-i întâlnesc zilnic, deși nu le știu numele fiecăruia. Jos pălăria pentru efortul vostru extraordinar, deși nevăzut, dragi colegi!
FTN există și crește din două rădăcini, a spectatorilor noștri și a celor care-l fac să existe. Fie ca anul viitor, împreună, sper, și pe mai departe, să-i mai celebrăm o ramură înflorită, ca de mai!

Cultura abuzului. În cultură

La fotbal, la religie și la cultură par să se „priceapă” de minune politicienii români, mai ales cei cu responsabilități administrative locale. În primele două domenii investesc cu sârg, în speranța acumulării a niscaiva capital electoral. În trebile culturale se năpustesc cu „indicații prețioase”, trăgându-i de urechi pe „risipitorii” artiști și amenințând că „preavaloarea” estetică – performanța, vasăzică – e dăunătoare, întrucât dacă ei n-o pricep, de ce-ar da bani pentru artă?

E ca și când un primar ori președinte de Consiliu Județean ar veni la „servici” cu o desagă de parale, din agoniseala proprie, iar „petenții” – cei din cultură, în speță – și-ar merita firfireii doar dacă urmează neabătut gustul câmpenesc-cultural al „ordonatorului de credite”. Pare un scenariu de film absurd, dar realitatea demonstrează că lucrurile stau chiar așa.

Acum vreun an, primarul Teatrului „Bacovia” din Bacău amenința că „el” nu va mai acoperi cheltuielile teatrului, că n-au decât artiștii să facă rost de fonduri. Acum vreo doi ani, l-am văzut eu însumi pe primarul de Baia Mare dând sfaturi despre ce și cum și cât de mic/mare trebuie scris pe un afiș al Teatrului Municipal. Acum mai puțin de un an, primarul din Satu Mare punea la șefia Teatrului de Nord un patron-constructor, în urma unui concurs cu reguli suspect de laxe. Noul „manager”, ardelean, a tăcut o bucată, dar acum, că vine primăvara, e și el specialist: a reproșat echipei că un anumit actor e invitat prea des să joace roluri pe care și el, managerul-constructor, le-ar putea juca. Așa că a purces la descăunări și rescăunări de sub-șefi, într-o atmosferă eterat-culturală, de baracă de șantier. V-am spus, e specialist, de-acum.

Tot din rațiuni administrative – de altă natură, e-adevărat, Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe se balansează într-o nemeritată precaritate instituțională și financiară. Nu voi intra în detalii, dar cred că o soluție de echilibru ar fi transferul său în subordinea Ministerului Culturii.

Trec în revistă doar și povestea de la Naționalul din Iași, unde un manager din breaslă pare să fi pierdut orice legătură cu realitatea, îmbătat probabil de odorizantul biroului directorial. Acolo însă, sper după ce l-am cunoscut, ministrul Ionuț Vulpescu ar putea aerisi nițel…

La Râmnicu Vâlcea, orașul unde n-a existat, în anii din urmă, primar nearestat, actualul edil, interimar, s-a transformat în „contabilul” Teatrului Municipal „Ariel”, căci artiștii sunt al dracu’ de cheltuitori, nu-i așa? Și, la o adică, ar putea folosi același decor și aceleași costume în toate spectacolele, să nu risipim banii, cum mi s-a spus că zicea un alt înalt dregător local din alt colț de țărișoară.

Ei, și pentru că atât capitala vâlceană cât și giudețul o duc brici, într-o prosperitate de invidiat, nemaifiind probleme cu șomajul, cu economia zonei, cu drumurile și canalizarea, cu școlile și grădinițele, președintele Consiliului Județean Vâlcea, interimat și el, consiliat de „specialiști” locali, s-a dumirit deunăzi că ar trebui să se aplece „părintește” și asupra Teatrului „Anton Pann”, pe care-l are în păstorire. Ce, numai primarul să fie om de cultură?

S-a gândit, așadar, că ar fi timpul ca postul de director al teatrului să fie scos la concurs. N-are a face că spectacolele produse aici sunt invitate la festivaluri teatrale importante, că actorii sunt nominalizați la premii sau chiar premiați, că echipa e sudată și unită…

Dl. președinte nu e preocupat că actorii de la „Anton Pann” locuiesc, ca în chibuț, chiar în clădirea teatrului, că au salarii din care abia trăiesc, nu, astea sunt chestiuni nesemnificative. Postul de director e „cestiunea principală” din mandatul domniei-sale.

Ca să devenim nițel tehnici, e atributul Consiliului Județean să scoată la concurs, la expirarea mandatului, un post de manager dintr-o instituție subordonată. Însă, ca la Satu Mare anul trecut, organizarea acestui concurs are un aer tenebros de coterie locală, menită să satisfacă orgolii deloc culturale, mai ales în condițiile în care evaluarea periodică a actualului manager a fost pozitivă. „Omul e bun, hai să-l schimbăm” – vi se pare logică această aserțiune?

Nu voi intra în detaliile concursului; caietul de obiective poate fi consultat la adresa: http://www.pann.ro/files/caiet_obiective_Anton_Pann_cpm2015.pdf.

Suspectă este însă maniera în care actualul președinte al CJ Vâlcea a anulat niște rezultate administrative – recte raportul de evaluare a directorului, din septembrie 2014, decizându-se subit să organizeze acest concurs. Trebuie menționat că actualul director, regizorul Adrian Roman, e susținut moral de întreaga echipă de actori, iar riscul, în context, nu este de a înlocui un profesionist cu altcineva, ci de a distruge un teatru cu rezultate artistice excelente. Există nenumărate cazuri de teatre cu parcurs artistic remarcabil, acum scufundate în magma mediocrității din cauza unor „reforme” de prisos.

Teatrul este una din calitățile de luat în seamă ale unui județ deloc lipsit de probleme ca Vâlcea. Cred că președintele Consiliului Județean ar avea zilnic ceva de rezolvat, în afară de concursul de la „Anton Pann”. Cred că banii pe care îi administrează sunt ai comunității, nu aduși de acasă și „donați” moșierește.

Cazul de la Vâlcea e repetiția unei cutume culturale naționale, din păcate, și cred că a fost de-ajuns!

Am făcut întreg acest expozeu, poate prea lung, pentru că, sunt convins, această „cultură a abuzului” instalată în administrația românească – care se exercită nu doar la nivel cultural, evident – ar trebui oprită. Printr-o modificare și clarificare a legislației, printr-o implicare mai netă a instituțiilor de breaslă în asemenea conflicte locale aparent neînsemnate. Pentru că, devenită cutumă, această deprindere va duce la o „prostire națională”, oricât de pașoptistă vă sună expresia.

Pentru că vom ajunge să abandonăm arta vie, adevărată, inteligentă, care dezvoltă minți și suflete, pentru o artă „împăiată” a pietății ipocrite față de „valorile neamului” sau pentru o artă „chiloțistă”, de râs ca proasta-n târg. Și plecat acasă la fel.

Nu, cultura României nu trebuie să semene cu politicienii ei.

Criticul și „craca” teatrală

Moto-explicație: Înainte de 1989, la ședințele „centralelor” industriale (ale metalurgiei, construcțiilor de mașini, chimiei, energeticii etc.) exista o urare ritualică adresată directorilor de întreprinderi din branșă: „Tovarăși, vă dorim succes pe ramură”. Pe ramura, „craca” adică, industrială cu pricina, firește.

Regizorii de teatru montează spectacole. Mai bune sau mai proaste. Actorii joacă roluri – mai bine sau mai rău. Scenografii construiesc decoruri și costume – inspirat sau mai puțin. Compozitorii, coregrafii etc. își fac treaba după puterile fiecăruia. E bine, ăsta e teatrul viu, dinamic, desfășurat sub ochii noștri.

Criticii scriu. De bine sau de rău. Mai bine sau mai rău. Cu bine sau cu rău în gând, după cum e firea fiecăruia, căci scrisul – orice fel de scris ar fi – nu e matematică, fracție, ecuație, problemă, ci – dozat – emoție plus știință. Rămâne așadar în seama harului fiecăruia să potrivească ingredientele…

Regizorii și actorii primesc premii. Sau sunt nominalizați. Scenografii la fel. Coregrafii și compozitorii sunt uneori nedreptățiți, spunându-se, pe nedrept, că ar fi ejusdem… Premiile nu sunt niciodată drepte, însă. Nici exhaustive… Breslele sunt adesea mici, meschine, înguste, e-adevărat.

Criticii sunt nominalizați și înjurați. Cum pretind adică ei premii, paraziții, lipitori pe epiderma poporului truditor pe sfânta scândură, adică? Ei, tiranii nominalizărilor, cum își permit să excludă, să nu țină cont, de munca celor și celor mulți care fac spectacole, pentru a-și premia găunoasa superbie a „scrisului”, muncă de pomană pe cârca adevăraților creatori?

Cam asta scria mai deunăzi o colegă de breaslă, ori dădea de înțeles, cel puțin, pe o rețea de socializare (sic!, aia la care vă gândiți). Și m-a pus pe meditat, bre, că tot mă uimise nominalizarea mea la Premiile UNITER. Pentru critică, adică pentru nimic, s-ar spune.

De 20 (douăzeci, îmi vine să scriu ca la bancă pe ordinul de plată) de ani scriu despre teatru. Am văzut niște sute de spectacole (poate mii), am scris despre câteva. Sute. Timp de 20 de ani nu am fugit să scriu năzbâtiile mele de cărți de autor – tentative de istorie literară, teatrală, eseuri, reportaje, proiecte proprii, din care am publicat prin volume colective, întregi volume virtuale lăsate „pe mai târziu” – ci mi-am asumat ingrata poziție de a scrie despre voi. Despre actori, regizori, scenografi, compozitori, coregrafi. Parazitând, nu-i așa, lumea, breasla, profesia. Încercând să îmi revărs preaplinul stilistic, hermeneutic, emoțional, lexical, comentându-vă spectacolele, lăudându-vă, judecându-vă cu prietenie, cu solidaritate, fiind indulgent – căci, am scris asta, nu cred că cineva se apucă să facă un spectacol ca să demonstreze un eșec.

Tot ce nu am scris în nescrisele mele cărți, pentru care aș fi putut fi lăudat, cronicat laudativ, premiat, prin care aș fi putut să-mi demonstrez „doctrina”, nebunia, fantezia, orgoliul deșănțat, superbia creativă, așa cum faceți voi prin spectacolele voastre, toate astea mi le-am sublimat, reprimat, refulat, ca să scriu despre voi, despre cât de frumoși sunteți și câtă emoție mi-ați adus, cât de bogat sunt alături de voi, estetic și intim. Cărțile mele despre voi, în lipsa cărților mele despre mine, sunt desaga de imagini în care, vreți sau nu vreți, m-am băgat și eu în fotografia voastră, ca un intrus care stă neclintit în spatele vedetei doar ca să se vadă în poză cu ea.

Dar dacă voi credeți că eu sunt un intrus, că n-am ce căuta cu voi în fotografia aceea în care am pășit împreună pe nisipul mișcător al imaginilor teatrale, înseamnă că eu am greșit timp de 20 de ani. Că am umblat după himere și nu după comori.

Iar eu nu cred, nu cred că am făcut o asemenea greșeală. Eu cred că suntem împreună niște pelerini ai firului de praf străluminat de soare și că, deși mantia mea are culoarea mai ternă decât purpura mantiilor voastre, suntem împreună. Poate mai bogați voi, mai sărac eu…