Cum o să dea colțul politicienii români?

Nu vreau să fac bășcălie prin titlul de mai sus, dar cred că e, pur și simplu, sinteza situației create de protestele publice din ultimele zile. E limpede, după solidarizarea cu Raed Arafat și gafa președintelui de a-și lua jucăria – recte proiectul legii sănătății – și a pleca la Scroviștea, manifestanții din piețele României dau glas unei uriașe lehamite de tot ce înseamnă clasa politică românească, de la Băsescu, Boc și PD-L, principalii artizani ai umilinței naționale din ultimii ani, până la lingavii reprezentanți ai opoziției politice, ”vânjoși” ca fularul în lupta contra Puterii.

Da, Băsescu trebuie să plece din fruntea României pentru că și-a trădat poporul. N-a fost echidistant, n-a vegheat la echilibrul societății, n-a fost un arbitru al conflictelor sociale și politice, nu și-a apărat națiunea în fața ”samaritenilor” de la New York și Bruxelles. Dimpotrivă, a scormonit rahatul până când duhoarea a ajuns să ne sufoce. Traian Băsescu e președintele de mahala al României, iar țara a început să arate așa. România a devenit în ochii Europei vecinul care nu-și plătește cheltuielile la timp, de la care vin gândacii și șobolanii, în casa căruia pute.

Însă Băsescu n-a fost vioi pe terenul de joacă așa, de capul lui. S-au jucat cu el, mai înghiontiți, mai luați de val, mai vociferând, ca să nu li se blegească de tot orgoliul, toți politicienii țării ăsteia. Poate că dacă ar fi renunțat la demagogic-ostentative moțiuni de cenzură fără sorți de izbândă și ar fi intrat în grevă parlamentară, opoziția ar fi obținut mai mult decât palida satisfacție de a fi lătrat în van pe lângă caravana guvernamentală. Dacă nu-l poți bate pe băiatul rău din parc, pleci de pe terenul de joacă… O să-i lipsești la un moment dat și o să vină să te cheme înapoi, cerându-și iertare.

Deocamdată, ceva din culpa lui Traian Băsescu și a PD-L-ului contaminează întreaga clasă politică românească. De aici și reacția protestatarilor din piețe la vederea unor politicieni. Ce se întâmplă de câteva zile în România este un avertisment al națiunii față de felul în care se face politică la noi. Politicienii români sunt într-un moment de cotitură. De felul în care vor ști să dea colțul depinde supraviețuirea lor politică. Democrația românească trece de pubertate. Iar adolescența, se știe, este rebelă, energică și nemiloasă…

 

“Cazul Roșia Montană”/ Cine apără viața?

M-am ferit mult timp să am o părere fermă despre ceea ce, în dezbaterea publică românească de azi, se cheamă ”cazul Roșia Montană”. Nu am nici în acest moment o opinie într-atât de exactă încât să devin militant al unei tabere sau al alteia. Și asta pentru că, deși cunosc situația destul de bine – fără să fi fost acolo, din păcate, trebuie să recunosc – din ambele puncte de vedere, încă nu am un răspuns limpede la întrebarea din titlul de mai sus. Despre Roșia Montană se vorbește mai degrabă pasional la noi, ori subliminal. Militanții ecologiști reproșează companiei investitoare un influx masiv de publicitate ”pro”, pe toate canalele media, până la nivelul unei ”cumpărări” cvasi-complete a canalelor de comunicare, intoxicând, așadar, opinia publică națională. Testimonialele utilizate, mai mult sau mai puțin ”publicitar”, de cei interesați de investiția de la Roșia Montană, pot fi acuzate de părtinire, întrucât preopinenții ar fi beneficiari ai unor avantaje pecuniare, deci angajați în cauza firmei canadiene. Pe de altă parte, promotorii unui ”proiect verde” pentru Roșia Montană pot fi lesne asimilați unui grup de ”visători” desprinși de realitate, beneficiari ai tuturor înlesnirilor civilizaționale, pe care însă le refuză comunității locale, de dragul unui paseist puseu de ”ruralitate” de care să profite aleator, vesperal. Pentru un observator care se dorește obiectiv, dincolo de handicapul documentării la fața locului – dar asta poate asigura, în cele din urmă, și o distanță ce nu include afectul -, ”cazul Roșia Montană” este exponențial pentru bizara situație a României de după 1989. În 1990, pe când călătoream pe la mănăstirile delabrate ale Bucovinei, cu faimosul ”albastru de Voroneț” aproape irecognoscibil, abia maicile, călugării și preoții locului dădeau semnalul de alarmă al riscului pierderii unei moșteniri culturale inestimabile. ”Intelighenția”, care la vremea aceea făcea mai degrabă chibițerie politică, și care ținea loc, în bună măsură, de societate civilă, nu părea defel îngrijorată de lucrurile cu pricina. A trebuit să treacă încă vreun deceniu până când alarma să sune cu adevărat… Am făcut, după ani, fotografii într-un Călan desprins parcă din scenografia superproducțiilor holywoodiene cu apocalipse și sfârșituri de lume. N-am auzit pe nimeni să strige public această mutilare ecologică. Așa cum n-am văzut manifestații publice când peste obștile moldovene s-au prăbușit obcinele defrișate de exploatarea tâmpă a unor primitivi civic, ce credeau că l-au prins pe Dumnezeu de un picior că-și pot vinde cheresteaua afară. Iar paguba am plătit-o noi, cu toții… N-am auzit nici un fel de vaiere continentale la câte inundații ne-au bătut țara, după ce statul, sau ”sfatul”, sau dracu știe cine a tolerat închizând ochii la colmatarea canalelor de irigații și la furtul conductelor acestora. Nu s-a burzuluit ecologist nimeni, iarăși, când grasa luncă dunăreană s-a prefăcut în dune de nisip, ori când pescuitul lipovean al Deltei a devenit pepinieră de averi cu turism și comerț invaziv. Ori reacția a venit tardiv… Ne burzuluim acum, e foarte bine, orice stat abuziv trebuie controlat, cenzurat, remodelat, căci până la urmă cetățenii nu pot controla, din păcate, decât efectele produse de aleșii lor, nu și felul în care aceia aleg să-și reprezinte electorii. E admirabilă conjugarea atitudinilor, opiniilor și reacțiilor publice în ce privește Roșia Montană, proiectul probabil cel mai proeminent al spațiului public autohton din ultimii douăzeci de ani. Nu pot însă să nu mă întreb, ca un om care am băut cafele și am povestit cu vechii ”promotori” ai companiei ce vrea aur românesc, cu oficiali ai guvernelor naționale din ultimii ani, cu militanți pro și contra proiectului aurifer, ca un asistent, mai nou, la campaniile media și civice, ca un om oarecare, privind detașat lucrurile, cine apără viața? Viața Roșiei Montane, a Apusenilor Ardealului, de bună seamă. O apără cei care ies în marile burguri, ”ocupând” clădiri, piețe, răstignindu-se pe jos ca să protejeze uimitoarea sălbăticie, fascinantă, cuceritoare, iubită și vândută lumii de prinți ai marilor imperii, a Transilvaniei? Ori o apără, pe ea, viața, cei ce transmit testimoniale în care apar oameni a căror inocență și sinceritate nu poate fi pusă la îndoială, a localnicilor Roșiei Montane, câți vor fi rămas după dura și crâncen-capitalista campanie a firmei investitoare? E întrebarea care mă face, ca om onest, să pun alte și alte întrebări. Câte zile de vilegiatură apuseneană, în pragul și-n preajma Roșiei Montane, își revendică militanții proiectului ecologist? Ar fi, aceasta, o alternativă concretă, cred, la ”industrialismul” celeilalte tabere, căreia i se poate imputa că ”testimoniază” cu o mână de oameni ce au rămas pe meleagurile strămoșești, după strămutări masive de populație. Observația mea, de privitor obiectiv, este că nu avem alternative, ci doar reacții. Iar reacțiile se succed în funcție de vehemența unei părți sau perfidia alteia, fără a duce la o bază de discuție efectivă, în care cele două tabere să țină cont de oamenii Roșiei. Nu pot să nu empatizez cu femeia ce-și dorește o viață mai bună pnetru copiii săi, așa cum nu pot să nu fiu de acord cu omul ce-și visează caii păscând mereu pe înălțimile Apusenilor. Ce-ar fi, așadar, de făcut? Avem aur, iar așa cum Roșia Montană a răzbit de două mii de ani cred că poate răzbi încă două milenii de-acum. Rămâne să vedem, cred cu tărie, nu cât aur putem scoate de la Roșia Montană, ci câți oameni vrednici poate să nască acea comunitate, cu aurul ei din subpământă ori cu aurul ei din cer… De ce nu-și pune nimeni această întrebare?

Groapa lui Dorel și flegma lui Coelho

O știre care-i are drept eroi pe celebrul Paulo Coelho, pe neasemuitul Dorel și pe unu, anonim, Jose, cică, tronează pe taote site-urile naționale de știri și prin jurnalele TV. Cică nea Paul îl imortaliză pe facebook pe vajnicul nostru muncitore arhetipal, dând samă el, Coelho, despre cum se muncește în România.

Acuma, că la groapa lui Dorel stau grămadă niște oameni de pomană și că șalopetele au sigla unei firme băștinașe ar da noimă ”hermeneuticii” bravilor Venturiano dupe la noi. Doar că am îndoieli că pe lângă Dorelu nost’ merg la un vinars toți managerii ăia branduiți de Paulică.

Cred mai degrabă că preacetitul romancier a debușat o frustrare pe care o mestecăm cu toții în gât, ca pe un nod de muci cu scuipat, când mai auzim de mari corporații care, vezi Doamne, o duc așa de rău și sunt atât de periculos în budă încât dispariția lor ar amenința, bre, echilibrul social a state întregi, așa încât trebuie musai ajutate de tot poporul muncitor, care se solidarizează dintr-o dată cu bietu capitalist care nu mai are bani de icre negre.

Să tragi sifonu spre șprițu’ lui Dorel e o manevră pe care Dumnezeul covrigului de audiență o înțelege foarte bine. Păcat însă că spârcâielile impotente ale presei românești n-au știut să se unească cu magistrala flegmă globală a lui Paulo Coelho. Ceea ce demonstrează că România se va îneca în propriul ei scuipat.

Confesiune

 

mama trebuia să m-alunge de-acasă

mama a fost un înger pe pământ

m-a ținut, cum iedul afar’ nu se lasă

și nu m-a lăsat pe drumuri plângând

 

mama mea a greșit, m-a cuprins

în dragostea ei ca-ntr-un laț

m-am smuls din dragostea ei protestând

făr’ să știu că sunt vinovat

 

m-a pierdut mama, eu m-am pierdut

m-am regăsit târziu, din când în când,

între brațe calde sau reci

de iubite cu care petreci

sau pe care tânjind,

mânjindu-te

spălând lacrimi și muci

le iubești paroxist, le iubești

adorant,

le iubești pur și simplu,

plângi, plângi, plângi

și te duci

 

m-a pierdut mama, eu am lăsat-o

viața a lăsat-o când a fost să fie

dar nu când trebuia, ci

când mi-a fost dat mie s-o văd,

mică și umbră,

făr’ s-o mai pătrundă

raza de vie, raza de făptură

care dă viață.

de dimineață,

mama s-a dus,

la cele de sus, unde nu știu cât de lumină-i.

parte de vină am peste tot.

mă poartă mă ceartă cete de îngeri.

 

aprind lumânare,

plâng cât e zare, în poala iubitei, pe jos,

pe perna mea tare,

nu-i dragoste mai mare decât eu pot.

pentru oricine, pentru amante,

pentru aventură, pentru călătorie,

dar nu pentru ură,

pentru viața mea, câtă e ea,

fericită sau nenorocită, toate stau ghem

în suflet

se-adună se-adună

să le însuflet

mă gândesc la mine

de jos în sus.

s-a cam dus puritatea,

demult s-a cam dus.

poate dacă mama

afar’ mă dădea

atuncea, o iubeam și-acum, ca pe mine

ea.

 

Arca lui Konczy

Desenul cu Noe aflat într-o arcă burdușită cu saci de bănet în timp ce animalele stau pe mal perechi-perechi, derutate, iar el le face semn din umeri mi-a provocat hohote de râs la vernisajul expoziției de caricatură a lui Konczey Elemer, deschisă vineri la cafeneaua Insomnia.

Autorul a ales o manieră atipică de a-și prezenta numeroasele lucrări, imprimate pe uriașe coli de hârtie și lipite pe zidurile cafenelei, ori aflate, în dimensiuni mai mici, pe mese, fiecare coală conținând câteva zeci sau chiar sute de desene. Efectul e bine urmărit, pentru că senzația de aglomerație vizuală te obligă să ”vânezi” întreaga foaie, ca să nu-ți scape vreun desen șmecher.

Konczey Elemer este unul dintre cei mai acuți desenatori satirici din noile generații de artiști vizuali. Universul său combină critica socială cu un umor negru subtil, dar extrem de percutant, în care condiția individului, relațiile conjugale sau familiale, obsesiile contemporane devin pretexte pentru o privire care ”vede” mai mult decât vedem noi, privitori banali, în hăurile realității. În garderoba fiecăruia, de pildă, Konczy vede ”un accesoriu indispensabil”: ștreangul. În aceeași linie, pe stradă, îmbrăcat decent cu costum și cravată și purtând în mână servieta de serviciu, de ce nu te-ai putea intersecta cu un personaj cu glugă, cârând în dreapta un recipient aproximativ paralelipipedic?

Franzela second-hand, baniii de pensie ce închipuie un fișic-sicriu sau copilul care e un ”pet”, precum pisica ori canarul, sunt o parte din contururile orizontului social al creației lui Konczy. Autorul nu este însă mereu un critic al societății, ci adesea se ipostaziază în observator ghiduș al mediului ambiant, compunând desene de un ludism care provoacă instantaneu râsul. Prezervativul hi-tech, pe care scrie ”loading”, cuplul ”teleghidat” de un Cupidon năstrușnic, WC-ul cu centură de siguranță, ceasul care arată ”acum” sunt asemenea ”gratuități”, nu facile însă, întrucât au în subtext o anume încărcătură simbolică.

Ce surprinde în desenele lui Konczy este inventivitatea fără limite, capacitatea de a transforma orice subiect într-un eveniment unic, hiperbolic, simbolic, fie în dimensiune ontologică, fie într-una rizibilă. E greu de rezumat, din cauza numărului impresionant de lucrări – o parte adunate în 2009 în albumul ”Rațiune”, care cuprinde 365 de desene – ce ar defini ”patternul” lui Konczy. Aș zice totuși că agerimea cu care privește el lumea, spre deosebire de lenea privirii noastre, este amprenta caracteristică a autorului clujean.

Vijelie la Cluj

De ce va câştiga Băsescu al treilea mandat

Evident, titlul de mai sus exprimă o utopie, câtă vreme Constituţia României limitează la două numărul de mandate prezidenţiale. Să facem totuşi un exerciţiu de imaginaţie morbidă şi să presupunem că actualul şef al statului ar mai putea candida…

Traian Băsescu a evitat cu abilitate greşeala regimului Năstase, care a băgat pumnul în gura opozanţilor, şi ştie să instrumenteze remarcabil corul extrem de vocal al celor ce îi sunt împotrivă. Mai “zădărind” (asmuţind, pe ardeleneşte), potăile de pază ale democraţiei – folosesc un termen dur, dar veţi vedea de ce -, mai prefăcându-se el însuşi “opozant” – prin reacţii degetist-apodictice – faţă de puterea pe care o girează, el îşi poate preface în atuuri, la nevoie, toate elementele care acum par să-i atârne ca tinicheaua de coada politică.

Cum arată azi România? Avem pe de o parte un sistem guvernamental al cărui dezavantaj net – derivat din bâlbele clare ale “reformei” – este incapacitatea de comunicare. Pentru că bâjbâie prin criză, aplicând măsuri după ureche, pe principiul celui care scoate dintr-o casă în flăcări ce îi pică sub mână, Guvernul Boc, recte PD-L, nu are nici o strategie de PR care să-i mai încetinească prăbuşirea. Aşadar, vocile Puterii sunt nişte şoapte strangulate. De partea cealaltă, avem “opozanţii”, fie din zona politică, dar aici impotenţa clasei de profil autohtone se vede cu ochiul liber, reacţiile publice nedepăşind nivelul unor cabotinisme ieftine, fie din media, unde dulăii de pază ai democraţiei s-au prefăcut în ultimii ani în nişte jalnici lătrăi. Moderatorul justiţiar, cu voce stridentă şi ochi exoftalmici, ong-istul care îşi dă cu părerea despre orice, glumiţele îndoielnice de talkshow, evitarea unor teme de discuţie clare, cu date şi cifre exacte, pentru că n-ar fi destul de accesibile “populaţiei”, vezi Doamne, au transformat dezbaterea public-mediatică într-un fel de “show păcătos”, în care nu vezi ţâţe şi cururi, ci guri spumegânde şi accese de isterie anti. Evident, ţâţele şi cururile sunt mult mai interesante, în context, aşa că telespectatorii aleg în consecinţă.

Abdicarea jurnaliştilor de la calitatea profesională îl ajută de fapt pe Traian Băsescu. Românul tinde să fie empatic cu victima, tolerând băşcăul doar până la un anumit nivel. Puse în oglindă, spumele rabioase ale potăilor de presă şi zâmbetul strâmb, decent-înţelept-rictusoidal, al preşedintelui, îi aduc câştig de cauză celui din urmă. Iar dacă, ajungând la punctul de fugă al demonstraţiei, Traian Băsescu îşi va preschimba, la momentul potrivit, surâsul în câteva lacrimi care să înduioşeze prin, nu-i aşa, autenticitate, el are toate şansele să hipnotizeze din nou poporul român.

Pentru că, din păcate, spre deosebire de lătrăi, Băsescu ştie să-şi cultive nuanţele… Spre documentare, revedeţi, în paralel, conferinţa sa de presă de ieri şi dezbaterile televizate de după.

Inima

De ochii tăi căprui mi-e dor şi mă frământ

Caut şi-n vifor ale paşilor tăi urme,

ca un Icar în peruzea mă tot avânt,

mă târâi ca un guşter printre dune.

Dar tu nu mă mai deosebeşti deloc

de parcă n-aş umbla şi n-aş trăi acum.

Dar tu, o vai, nu mă mai deosebeşti deloc

precum drumeţul iarba de lângă drum.

Şi nu-n van la-nceput te-am suspectat,

auzind în piept al neantului ecou greu,

că, nu ştiu cum, inima mi-ai furat,

dar nu – fără inimă tu ai rămas, nu eu.

Bahtiar Vahabzade (Azerbaidjan)

Traducere de Dumitru Balan

Pe Twitter cu duşmanul sau Cenzura la CNN

Celebrul post de televiziune CNN şi-a concediat senior editorul pentru Orientul Mijlociu pentru că a regretat printr-un mesaj pe twitter moartea unui ayatollah din conducerea Mişcării Hezbollah, considerată teroristă în SUA. Octavia Nasr lucra pentru CNN de 20 de ani.

Aparent, ştirea nu redă decât rigoarea unui raport profesional care constrânge individul până la a-l depersonaliza. În multe instituţii media, jurnaliştii nu au dreptul la un discurs asumat individual, chiar dacă au expertiză de cel mai înalt nivel în domeniul respectiv, pentru a nu denatura obiectivitatea reportajului pe care-l semnează. Pe de altă parte, exagerând şi localizând niţel, cum ar fi ca un cercetător al crimelor comunismului românesc să regrete moartea unui torţionar care a căsăpit oameni prin puşcării doar pentru că aceia nu erau ca el?

Dacă mergem însă ceva mai în profunzimea “cazului Nasr” dăm de nişte nuanţe pe care până şi CNN, cât e el de post credibil şi independent, nu le mai bagă în seamă, demonstrând limpede că cenzura nu e un avatar al sistemelor totalitare, ci şi al “common sense”-ului mic-burghez ultragiat în obtuzitatea sa. CNN reproşează Octaviei Nasr că i-a provocat deservicii, deşi jurnalista specificase că îl respecta pe ayatollahul Fadlallah pentru că era unul din liderii şiiţi maleabili în privinţa drepturilor femeilor musulmane.

Octavia Nasr cunoştea foarte bine situaţia din Orientul Mijlociu. Era, cum s-ar spune, “în pat cu duşmanul”, văzându-i astfel nu doar defectele, ci şi eventualele calităţi. Pentru că nimeni, în afara mass-mediei din ultimii ani, nu e doar alb sau doar negru. Până şi pe Barack Obama îl cheamă şi Hussein.

Doar că nu ne cunoaştem deloc unii pe alţii şi nici nu ne prea interesează. Globalizarea nimicului ne-a făcut nişte oameni de nimic, incapabili, precum Napoleon cel oportunist şi inflexibil, să ne omagiem duşmanul la moarte, pentru statura sa demnă de a ne fi înfruntat.

Viaţa e frumoasă cu un craniu-n casă

foto: ioana tohat. vestimentatia asigurata de my cutest little ade