Din sala de bal în izba vieţuirii

După cum probabil ştiţi, spectacolul Unchiul Vania al lui Andrei Şerban de la Teatrul Maghiar din Cluj are cinci nominalizări la Premiile UNITER, fiind primul în topul propunerilor, aşa cum a fost anul trecut Purificare.

Pentru că am scris despre acest spectacol extraordinar doar în Clujeanul.ro, chiar în noaptea de după premieră, deci oarecum pe nerumegate – deşi văzusem o reptiţie cu public – şi pentru un cotidian generalist, revin acum cu un comentariu mai aplicat pe structura semiotică foarte complexă a acestei inedite lecturi cehoviene.

Textul va apărea în câteva zile în revista de cultură Acolada, care apare la Satu Mare, însă am considerat potrivit să-l public şi aici.

Cronica din Clujeanul.ro figurează pe site-ul meu, claudiugroza.weebly.com (după cv, pe care-l puteţi sări).

Un spectacol ludic şi grav, fragil şi robust, hohotitor şi scrâşnit, cosmopolit şi provincial, circăresc şi mic-burghez, dar foarte, foarte trist şi cehovian, dincolo de aparentele sale glisaje globalist-postmoderne.           

Cam aşa ar putea fi caracterizat Unchiul Vania de Cehov, înscenat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar din Cluj, în toamna anului trecut.           

Că montarea este o capodoperă, cum scriam în seara premierei într-un cotidian clujean, ori că este cel mai bun spectacol al lui Şerban în România este deja un fapt certificat de cele cinci nominalizări pe care Unchiul Vania şi creatorii săi le-au obţinut, zilele acestea, la Premiile UNITER.           

Dincolo de asta, însă, pentru privitorul cufundat în atmosfera atât de magmatic-răscolitoare a spectacolului, ce contează, ce rămâne, este sentimentul participării, efective şi, mai ales, afective, la acest univers cu soare torid şi nori mohorâţi, aglomeraţi laolaltă pe cerul închis al scenei de teatru.           

 Poate că pare poezie ce-am scris mai sus, dar vă asigur că nu e aşa. Uchiul Vania are o complexitate semantică şi o bogăţie hermeneutică ce permit orice fel de receptare, interpretare, dezlegare a firelor complicatului edificiu de semnificaţii pe care-l oferă.            Planul orizontal al desfăşurării dramatice e lesne rezumabil, şi dă seama de primul nivel al eşafodajului semiotic. La patriarhal-provinciala moşie administrată de Ivan Petrovici, Vania adică, apar arogantul profesor Serebreakov şi frumoasa Elena, a doua soţie a acestuia. Ritmul lent al existenţei se schimbă radical, cu ipohondria profesorului şi exuberanţa vitală a Elenei. El îi jenează pe toţi ceilalţi; ea le stârneşte dragostea ori admiraţia. Doctorul Astrov, posac şi beţivan, începe să prindă viaţă şi se arată din ce în ce mai des ca oaspete; urâţica Sonia, fiica din prima căsnicie a lui Serebreakov, se visează o Elenă cuceritoare; snoaba şi uşor ramolita mamă a lui Vania cultivă „intelectul” serebreakovian, până şi Ivan Petrovici renunţă la oblomovienele-i obiceiuri şi la tiradele în care-şi plânge de milă, croind planuri de viitor. Până când ipoteza vânzării moşiei distruge acest castel din cărţi de joc, iar plecarea cuplului „intrus” readuce aerul mohorât al stepei înfundate în noroaie.           

Acest prim orizont hermeneutic îi permite lui Andrei Şerban o adevărată „coregrafie” semantică, bruscând clişeele interpretării clasice, dar păstrând admirabil spiritul cehovian.           

Spaţiul de joc este primul element în care se exersează grila regizorală. Pe rând, secvenţele dramatice se petrec în sala teatrului – „sala de bal” a celebrării noilor-sosiţi, cu îngăduinţă pentru toanele profesorului şi adulaţie pentru strălucirea Elenei, apoi în liminaritatea interioară a scenei, în cuşca regizorului de lumini şi pe scara ce duce în pod, marcând interacţiunea, confruntarea, jocul de apropiere-depărtare afectivă a personajelor. Simbolic, Serebreakov rămâne mereu în afara comunităţii, supraveghind oarecum, din fortăreaţa sa, furnicarul de jos, cu reacţii tiranice ale pretenţiei de afecţiune. Acest act seamănă, într-o proiecţie cinematografică a sa, cu momentele consumate în interludiile spaţiului domestic: holuri umbroase, scări întunecoase, cămăruţe-depozit, tăinuind, oarecum, mici secrete de viaţă.În scena conflictului pe marginea vânzării moşiei ne-am întors deja în izba rusească, ternă, un simplu spaţiu util de locuit, iar familia nobilă capătă aerul unei familii de mujici ce se ceartă pentru brazda câmpului ori vaca din grajd. În fine, climaxul final al spectacolului se consumă în curtea mocirloasă din dos, contrapunct semnificativ al luminoasei săli de bal iniţiale. Spaţiul de joc şi superbele costume ale eroilor – opulente, stridente, banale, caracteristice – au fost create de Carmencita Brojboiu.

Al doilea element ce împlineşte hermeneutica spectaculară este jocul actoricesc. O întreagă gamă de atitudini, nuanţe, tresăriri, gesturi exhibate sau reprimate, intonaţii, inflexiuni, poziţii în interacţiunea personajelor, o gamă imposibil de rezumat aici, a fost pusă în valoare de excepţionalii actori ai Teatrului Maghiar (trebuie precizat că am văzut doar una din cele două distribuţii existente).

Biro Joszef a întruchipat admirabil aroganţa găunoasă şi poza sfidător-epatantă a profesorului Serebreakov, de la ţinuta sa ridicol-ceremonioasă pentru locul în care se află – costum deschis, pardesiu lung, pălărie opulentă – la atitudinile de profitor afectiv. Asta oarecum în rezonanţă cu Maman (Kato Emoke), la fel de snob-stridentă, protectoare, condamnându-i pară pe ceilalţi că nu se ridică la înălţimea „rolurilor” cuvenite. Senzuala, superficiala dar şi rănit-feminina Elena (Kezdi Imola) şi-a aflat dublul specular în sfioasa, frustrata dar, paradoxal, robust-feminina Sonia (Petho Aniko), spiritul fertil, în cele din urmă, al casei. O postură asemănătoare, dar defeminizată, o are dădaca Marina (Varga Csilla), martorul tăcut şi înţelept al haosului dimprejur. Falitul moşier Teleghin (Orban Attila) şi paznicul Efim (Sinko Ferenc) sunt umbrele veşnice ale universului piesei, „figuranţii” stepei, în toate sensurile sale. Doctorul Astrov (Bogdan Zsolt), seamănă, în excesele sale bahice, diurn-existenţiale, cu jovialul Vania (Hathazi Andras), acesta din urmă de-vitalizat în existenţa diurnă, nocturn metafizician al neantului.

De remarcat abila recompunere a scenariului, cu replici în cele mai diverse limbi, de la engleză la germană, de la maghiară la franceză. Lumea în litotă locuieşte în stepa rusă.

Unchiul Vania e un spectacol total, nu doar prin semnificaţii, ci şi prin pregnanţa sa vizuală, prin clivajul stărilor scenice şi de receptare. O capodoperă teatrală. Atât.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: