“Băi, intelectualule!”, în versiunea “Adevărul”

Ştiţi, probabi, că  ”Adevărul de seară” are, în fiecare număr, pe pagina 2, o rubricuţă numită “Vorbe care contează”, unde sunt citate diverse afirmaţii “cu miez” ale unor personalităţi ori oameni simpli, în chip de “moto” al zilei. Iniţiativa e bună, iar vorbele reproduse sunt adesea memorabile.

Dar diavolul nelipsit îşi vâră coada, evident, în detalii.

În numărul din 27 martie al “Adevărului de seară”, o minte uimită aşează sub numele lui Horia-Roman Patapievici titulatura de “intelectual”, care pică tocmai precum o înjurătură, ori măcar o batjocură, privind citatul de deasupra semnăturii.

Văzând gazeta, nu m-am putut abţine să nu-l compătimesc pe bietul Liiceanu, care a băgat o cârcă de bani pe campanii de presă ca să-l facă pe Patapievici cunoscut drept ceea ce şi e (că ne-o plăcea unora, că ne-o displăcea altora): scriitor, ori eseist, ca să fim şi mai riguroşi.

Oare merită să le explic uimiţilor de la “Adevărul” ca “intelectual” e o subcategorie socială, iar nu o profesie, ocupaţie, titlu? Cred că nu.

Aşa că, pentru a le înlesni odihna mintală colegilor de la “Adevărul”, le ofer câteva sugestii pentru rubricile viitoare: Elena Udrea – gospodină, Sorin Apostu – mic-burghez, Mihaela Rădulescu – divă, Paul de România – aristocrat.

Trăiască lupta de clasă!

 

E criză, nu pricepeţi?

Ce mama dracului tot veniţi şi cereţi ţigări? Scrie clar că n-am, da? E pachete goale, aşa, ca să ştie lumea că ţinem. Că de la 1 aprilie se scumpeşte acciza, mai răbdaţi şi voi, fireaţi ai drac dă luzări care veniţi să mă deranjaţi. N-avem, da? Haideţi dupe 1 aprilie. Dăm şi la bucată, că pachet nu cred să mai ia careva, da vă clătiţi şi voi ochii, ntelectuaţi dă doi bani. Mă leşi?

Na-ţi leapşa, Dohotare!

Prietenul Adrian Dohotaru (îmi cer scuze că te-am cunoscut!) îmi trimete o leapşă ieftină, cică de la unu ggl (o fi moş-tu google?). Cică iei o carte, cea mai la îndemână, o deschizi la pagina 56, alegi propoziţia a cincea şi o copiezi frumos acilea. Iese ce iese. Nu văd hazul,dar am preluat leapşa.

E, spre deosebire de intelectualii citaţi de Dohotaru, io n-am pus mâna pe Cervantes, nici pe Brecht. Fiind într-o redacţie, am pus mâna pe N. Roşioru, biet moşneag grafoman, care a scris, publicat şi trimis mie o carte pe nume “Excursia”, care ar face pe orice copil ademenit de mirajul paginii tipărite (bla bla) să refuze să mai citească ever măcar etichete. Aşa, pagina 56, propoziţia a cincea, e mirabilă:

“În privinţa relaţiilor dintre noi doi, se poate spune că nici nu mai existau.”

O fi vreo frază premonitorie, amice Dohotaru?

Să trăiţi bine! Pe lumea ailaltă

O pensionară din municipiul Focşani a cerut primarului localităţii autorizaţie ca să poată cerşi.

Veta C. are o pensie de 416 lei şi a declarat că banii nu-i ajung nici să cumpere zahăr pentru a-şi îndulci ceaiul.

Femeia a mers în audienţă, luni, la primarul Decebal Bacinschi (PSD) şi i-a cerut autorizaţie pentru a putea cerşi legal.

‘Aş vrea măcar o autorizaţie ca să pot cerşi legal, că nu mă mai descurc. Uitaţi, vă las reţetele, că mie nu-mi folosesc la nimic… Oricum nu am bani să le cumpăr. Ştiţi ce ar trebui să facă cu noi, ăştia care avem pensii mici ? Să ne eutanasieze, ca pe animale. Sunt disperată’, i-a spus ea primarului oraşului.

Primarul i-a răspuns femeii că nu o poate ajuta decât cu scutirea taxelor şi impozitelor datorate primăriei şi asta doar după ce consilierii locali vor aproba scutirile. AGERPRES/ (Traian Negulescu)

Cele patru trepte laice ale canonizării

Canonizarea laică e un proces cu mult mai alert şi mai scurt decât cea bisericească. De regulă, acest proces are loc în aproximativ 8-12 ore, şi are patru trepte, dupe cum urmează:

1. cin-stirea, adică intrarea, cu umilinţă, întrucât raţional, în cinul membrilor unei comunităţi bahice. Această treaptă are şi o sumedenie de expresii ce o consacră: “Fac cinste!”, “Mă cinsteşti şi pe mine?”, “Hai la o cinste!” etc. După cin-stire, etapă iniţiatică, a cărei durată variază între 3 şi 6 beri, urmează, de bună seamă

2. beat-ificarea, adică înălţarea prea-cinstiţilor convivi la o treaptă superioară de trăire spirtuală (atenţie la lectura acestui cuvânt!), în care nirvana te podideşte până la a te copleşi, turti, muci (cu accentul pe ultima silabă).

Următoarele două trepte ale canonizării au loc după consumarea unui răgaz de limpezire interioară, aşa cum se cuvine în urma unei experienţe de asemenea intensitate. Ele sunt

3. pocăinţa, asociată în genere cu revenirea la smerenia iniţială cin-stirii, încă şi mai profundă, e clipa în care păcătosul îşi recunoaşte, cu capul plecat înspre carafa de apă ori borcanul cu murături, nevrednicia, trufia şi alte necurate simţăminte interioare (cam cele din decalog).

A patra treaptă, cea care desăvârşeşte procesul canonizării, este, fireşte

4. sfinţenia, în care, uscat precum asceţii din pustie, nevrednicul posteşte bahic, îşi face jurăminte de cumpătare şi dreaptă chibzuinţă. Asta, de bună seamă, până la intrarea din nou în comunitatea prea-cinstitelor feţe de masă ale cârciumii.

Aleluia!

Câteva chestii din viaţa mea

Am trecut de perioada în care,  la începutul unui an nou, simţeam nevoia să fac un “bilanţ”. Stau prea puţin cu mine, asta ar fi explicaţia cea mai comodă, sau m-am obişnuit cu micul meu lighean cotidian, în care băltesc în aşteptarea… trecerii crizei .

Ei, dar ieri am fost provocat de Dora cu o “leapşă”. Cică să scriu, într-un interval de 9 minute şi 99 de secunde (!) nişte chestii despre mine.

Haoleu!

În prima fază, mi-am spus că voi ignora “leapşa” cu pricina. Apoi m-am gândit că ar fi un exerciţiu haios. Să vedem cât mă ţine entuziasmul.

Dau drumul la cronometru. E ora 00:28.

1. Sunt un tip dificil. Asta mi-au spus toate femeile din viaţa mea, începând cu maică-mea.

2. Sunt extrem de rigid în chestii mici: aranjatul unui raft de cărţi, de pildă, sau aşezarea unui obiect într-o anume poziţie.

3. Am nevoie mereu de afecţiunea celor din jur, de certificarea permanentă a acestei afecţiuni.

4. Am din ce în ce mai mult nevoie de linişte, vorba celebrului nostru co-blogger Ion Iliescu.

5. Sunt bântuit de mici ticuri obsesiv-compulsive: mă întorc de trei-patru ori să verific dacă am închis uşa, de pildă. Cică e semn de paranoia ).

6. Nu-mi place să fiu atins, înghiontit, îmbrăţişat etc. decât de foarte puţini oameni, deşi eu sunt destul de liber în astfel de manifestări cu alţii.

7. Îmi place să mănânc mult şi bine, dar sunt destul de conservator culinar. Raţa e foarte bună pe varză, iar ananasul e minunat în salata de fructe. Portocalele sunt bune fără carne, ca şi pizza fără ananas.

8. Îmi place mai mult vinul decât berea şi horinca decât vodca. Nu beau coktailuri şi nici şpriţ.

9. Nu suport băuturile energizante, mai ales în combinaţii hidoase cu alcooluri fine.

10. Fumez uneori 3 pachete pe zi/noapte, alteori fac pauze de până la o săptămână.

A trecut termenul, dar m-am turat. Ia să mai vedem.

11. Îmi place să ies cu lumea, dar uneori îmi place să ies cu mine. De aia duc dorul micilor bistrouru franţuzeşti, unde nimeni nu se uită ciudat dacă bei singur la masă.

12. Cred că aveam mult mai multe calităţi acum 20 de ani. Păcat că nu m-aţi cunoscut atunci .

13. Dansez foarte rar, însă cânt – muzică populară – poate prea des pentru gustul prietenilor mei tineri. Deh, se duce draqului giudeţul!

14. Sunt sarcastic.

15. Uneori îi jignesc gratuit pe cei din apropierea mea, după care am mustrări de conştiinţă.

16. Beau rar băuturi carbogazoase (cu excepţia berii, evident).

17. Citesc prea puţin faţă de cât mi-aş dori şi văd prea mult teatru faţă de cât ar fi suficient .

18. Nu sunt capabil de ură. Detest câţiva oameni, dar n-am urât niciodată pe nimeni.

19. Cedez prea repede într-o relaţie care nu “creşte” cum vreau eu.

20. Sunt încăpăţânat.

21. Tind să-mi impun punctul de vedere în plan profesional, devenind uneori tiranic.

22. Prefer să lucrez în continuu 48 de ore ca să dorm apoi 24 decât să lucrez 8 ore pe zi. Coşmarul echipelor pe care le-am coordonat.

23. Îmi place să fac singur munca mai multor oameni, doar pentru a fi sigur că totul iese aşa cum vreau.

24. Sunt morocănos dimineaţa.

25. Fac exclusiv duş. Cufundarea într-o cadă cu apă fierbinte îmi provoacă o stare lipotimică.

26. Ador să călătoresc cu trenul.

27. Sunt o structură emoţională, de aia reacţionez exagerat uneori la situaţii cu o astfel de conotaţie.  (Da, bre, sunt filme, spectacole, melodii  sau cărţi care mă fac să plâng.)

28. Îmi place muzica barocă şi jazzul, dar sunt foarte mofturos la muzica “trendy”.

29. Ador munţii, marea mi-e în schimb destul de indiferentă, mai ales în “sezon”.

30. Mănânc prăjituri, dar niciodată înainte de 6 după-amiaza.

31. Prefer sărăturile, brânza iute, mâncărurile picante, usturoiul, ceapa.

32. Nu ştiu să curăţ cartofi.

33. Regret şi acum că n-am urmat o carieră militară, cum îmi doream în adolescenţă, şi că am ratat şi a doua şansă pentru aşa ceva.

34. Îmi fac meseria cu plăcere, dar şi cu ură. Ceea ce pentru alţii e divertisment şi prilej să mă invidieze, pentru mine e totuşi muncă. Şi nu-i mereu plăcut să consumi cultură ca şi când ai face un bilanţ contabil. Cred că fără a te implica în ceea ce faci, fără nopţi pierdute şi dedicare totală, n-aş putea rezista. E-adevărat, însă, am o meserie care se bazează pe şi permite o asemenea atitudine.

35. Ţin la cei de lângă mine mai mult decât las adesea să se vadă. Sunt timid şi mă simt slab dacă scap hăţurile afecţiunii.

36. Am 36 de ani. Emoţional am probabil vreo 21, fizic mi se dau 28-30, iar eu mă simt un fel de adolescent în involuţie.

Gata! Bre, dar ce mult a durat şi ce puţin am scris! E ora 1 şi 8 minute.

Autoportret 36

21 decembrie. Şi era să uit…

… de fapt, n-am cum să uit nici ziua aceea, nici zilele de după. Am uitat pur şi simplu data de azi. După 19 ani, nu mai rezonez ca odinioară la această dată, sensibilitatea memoriei mele cronologice s-a tocit, însă e de ajuns un declic, o mică “tragere de mânecă” a memoriei ca să-mi amintesc din nou, cu aceeaşi intensitate.

Era cu doar câteva zile înainte să împlinesc 17 ani. Radioul de acasă era “înţepenit” pe frecvenţa Europei Libere. Nu mai ascultam nimic altceva, şi pentru că depindeam vital deja de ştirile de acolo, dar şi din teama cumplită că o mişcare cât de mică a scalei va distruge firava legătură radio, bruiată în aşa hal că audiţia trebuia făcută cu mâna pe potenţiometru, pentru reglaje fine, cu urechea lipită de difuzor.

Era un 21 decembrie uscat, în care aerul părea că încremenise. Zvonurile Clujului circulau, se afla tot aproape instantaneu, ca printr-o mare structură media ce împânzea oraşul dintr-un capăt într-altul. Spre seară, pe la 4-5, în amurg, am şters-o hoţeşte, sub un pretext oarecare, de sub vigilenta supravegere a mamei mele disperate că m-aş putea băga în cine ştie ce belea. Eram prea agitat ca să nu-i dau de bănuit, dar s-a lăsat “minţită” de pretextul meu oarecare.

Am trecut prin centrul sumbru al oraşului ca o umbră, strecurându-mă, aproape alergând, pe lângă ziduri. Am văzut peretele pătat cu sânge al fostei Librării “Coşbuc” din Piaţa Unirii, m-am strecurat printre tufele de tuia ce mărgineau latura de nord a scuarului central, cam până în dreptul aleii ce dă către statuia lui Matei Corvin. Ştiam ce se întâmplase acolo cu doar câteva ore mai devreme. Îmi era frică, groaznic de frică, se întunecase şi oraşul gol părea cumplit de ameninţător, aşa că după vreo două ore, alunecând pe străzile neluminate din centru – pe Kogălniceanu, apoi pe la Biblioteca Academiei, pe Avram Iancu şi pe sub podul de pe Calea Turzii -, m-am întors acasă. Ştiam că nu mai există cale de întoarcere, că se întâmpla şi la noi ce se întâmplase la Timişoara. Şi mă bucuram. Eram un copil, un adolescent febril şi fragil, care asculta Europa Liberă şi voia să fie şi el pe stradă, “să facă Revoluţia”.

Am şi făcut-o, din 22 decembrie, de la ora 12 până în 27 seara. A doua zi era ziua mea, mama era înnebunită de grijă, am decis să-mi sărbătoresc domestic victoria. Victoria mea de mic revoluţionar, care am dansat Hora Unirii în cenuşa “operelor tovarăşului”, arse în după-masa de 22 în faţa “Judeţenei de partid” – actuala Prefectură -, victoria mea de adolescent invitat – de Dorel Vişan însuşi, devenit şeful FSN-ului judeţean – să fac parte, “ca tânăr”, din respectivul for  – ofertă pe  care, jenat, am refuzat-o -, mica mea victorie de cetăţean. Dar asta e altă poveste, deja.

Au trecut 19 ani, amintirile acelea nu se vor şterge niciodată, dar se pare că “madlena” ce le readuce în memorie e din ce în ce mai rară. Viaţa şterge contururi, rearanjează priorităţi, atenuează şocurile.

Mi-e ruşine că era să uit de 21 decembrie pentru că era să uit, de fapt, de oamenii care au fost acolo, în faţă, indiferent ce-i va fi determinat să facă acel gest. În memoria lor merită ca în 21 decembrie să ne gândim o clipă, noi, cei ce le-am fost contemporani, la acele zile, la acele sentimente, la temerile, bucuriile şi naivităţile mirabile ale “României de pe străzi”. Eram noi, mai sinceri, mai implicaţi, mai solidari decât am fost vreodată până şi de atunci…

Statul sunt eu. Apocalipsă cu Traian Băsescu

Ori toţi zeii sunt orbi, vorba lui Lefter Popescu al lui Caragiale, ori Traian Băsescu-Zeus e genial în socoteli oculte. Nimeni nu bănuia, până azi, că scenariul din 2004 se va repeta aproape identic: retragerea în ultima clipă a lui Theodor Stolojan – din cursa prezidenţială, atunci, din candidatura prim-ministerială, acum -, lacrimile, respectiv “tristeţea” lui Traian Băsescu, în fine, decizia sa de a se sacrifica pentru binele ţărişoarei, atunci candidând acum nominalizând, înlăcrimat ori trist.

Că lacrimile lui Băsescu au fost de crocodil s-a văzut repede. Iar că tristeţea de azi e trucată se va observa curând. Traian Băsescu localizează o manevră politică folosită şi de alţii, altfel, după situaţia în speţă – recte de Vladimir Putin. Acela şi-a pus un preşedinte de paie şi conduce Rusia din fotoliul prim-ministerial (se vede cum, mai ales dacă aţi văzut buletinele de ştiri de ieri şi azi-dimineaţă). Preşedintele nostru îşi pune un şef de guvern despre care n-aş zice musai că-i de paie, dar care cu siguranţă îi e obligat, în perspectivă politică, lui. Boc e “moştenitorul” lui Băsescu, progenitura sa politică. Emil Boc n-ar fi avut nici cea mai mică şansă, în 2005, să devină preşedinte al PD-ului, un căţelandru în haita de hiene pd-iste din Bucureşti. A ajuns, iar asta i-a şi creat o obligaţie faţă de fostul său şef, Traian Băsescu.

Şi atunci, calculul lui Băsescu a fost pragmatic şi perfect amorsat: pun preşdinte de partid un băiat simplu -politiceşte vorbind -, din teritoriu, închizându-le astfel calea posibililor rivali şi asigurându-mi fidelitatea noului preşedinte.

E greu de cezut, că, mai ales acum, datele problemei s-au schimat radical. Prin manevra de azi, Traian Băsescu devine omul-stat. Din păcate, stilul său autoritar, la marginea abuzului, va fi doar un exemplu demn de urmat pentru marii-mici satrapi guvernamentali, parlamentari, locali.

Dacă vă amintiţi cu frisoane de perioada 2000-2004, pregătiţi-vă o pătură şi nişte paracetamol. Apocalipsa cu Traian Băsescu va fi mult mai febrilă. Şi va dura…

Umbra lui Sarah. La Cluj

Lumea presei e la fel de pitorească precum lumea cea mare şi diversă. “Alonjaţi” în concepte pretenţioase, în “arhetipuri” şi vorbe mari, unii colegi uită de mica documentare elementară, aia care îţi salvează obrazul de jurnalist nespecializat.

Vă invit să citiţi ştirea de mai jos şi îi doresc lui Carmen Fărcaşiu ca Sarah Kane să nu o viziteze niciodată. Nu de alta, dar s-a spânzurat în 1999, la vârsta de 28 de ani. Şi îmi aduc aminte de replica dintr-un film: “Ce idee bună pentru un epitaf: ‘Am să vă caut eu!’”

Cluj-Napoca, 20 nov /Agerpres/ – Scriitoarea britanică Sarah Kane este invitata Teatrului Naţional “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca la simpozionul internaţional ce îi este dedicat şi care va avea loc între 4 şi 7 decembrie.
‘Zilele Sarah Kane”, organizate de Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, vor începe, joi, 4 decembrie, cu spectacolul cu piesa “Iubirea Fedrei”, de Sarah Kane, la Teatrul “Ioan Slavici” din Arad, celelalte reprezentaţii urmând să aibă loc la Sala Mare şi la Studioul Euphorion ale teatrului clujean.
Publicul va avea ocazia să vizioneze, la Cluj-Napoca, sâmbătă, 6 decembrie, două montări “în oglindă” ale aceleiaşi piese a autoarei – “Psihoză 4.48″-, cea dintâi în regia lui Răzvan Mureşan şi în interpretarea actorilor Patricia Boaru şi Ileana Negru (Studioul Euphorion), iar cea de-a doua în regia lui Mihai Măniuţiu, coregrafia Vavei Ştefănescu şi scenografia lui Cristian Rusu (Sala Mare). Din distribuţie fac parte actorii Ramona Dumitrean, Irina Wintze, Vava Ştefănescu, Adriana Băilescu, Ruslan Bârlea, Patricia Boaru, Ionuţ Caras, Cătălin Codreanu, Eva Crişan, Anca Hanu, Cătălin Herlo, Elena Ivanca, Romina Merei, Angelica Nicoară, Maria Seleş şi Vasilica Stamatin.
“Psihoză 4.48″ este piesa-testament a scriitoarei Sarah Kane, în care autoarea parcurge traseul labirintic al depresiei, al iubirii şi al morţii.
Spectacol cu piesa “Purificare”, de Sarah Kane, pus în scenă de prestigiosul regizor Andrei Şerban, va avea loc duminică, 7 decembrie, într-o distribuţie de succes, cu actorii Cristian Grosu, András Hatházi, Ionuţ Caras, Adrian Cucu, Andreea Bibiri de la Teatrul “Lucia Sturza Bulandra” din Bucureşti, şi Anca Hanu, Silvius Iorga şi Ramona Dumitrean de la teatrul clujean. Pentru rolul Grace, Andreea Bibiri a obţinut, în 2007, premiul UNITER pentru “Cea mai bună actriţă în rol principal”.
“Purificare” este un spectacol al simbolurilor fundamentale, care atinge inexprimabilul printr-o perfectă ştiinţă a relaţionării arhetipului cu opusul său – realitatea frustă. În viziunea lui Andrei Şerban, tortura, mutilările, moartea sunt crâncene probe iniţiatice, premergătoare mântuirii, purificării finale.
Spectacolul “Purificare” a fost realizat de Teatrul Naţional din Cluj-Napoca cu sprijinul Primăriei şi al Consiliului Local şi în partenariat cu Banca Transilvania.
Sarah Kane a fost comparată, în 1995, cu prilejul premierei celei dintâi piese scrise de ea, “Blasted”, la Royal Court din Londra, cu dramaturgul John Osborne, care a marcat, cu al său manifest “Priveşte înapoi cu mânie” (1956), teatrul britanic în perioada post-război. Sosită pe un teren pregătit parţial de dramaturgi precum Judy Upton, Anthony Neilson, Philip Ridley, Jezz Butterworth, Sarah Kane s-a afirmat foarte repede ca figura reprezentativă a unui nou curent teatral, fixat de critici în istoria spectacolului contemporan cu sintagme precum “in-yer-face theatre” sau “Cool Britannia” (“teatru drept în faţă”, “Britania cool”, Aleks Sierz), “The Theatre of Urban Ennui” sau “The New Brutalists” (“teatrul plictiselii urbane”, “noii brutalişti”‘, Bendict Nightingale).
Sarah Kane a respins toate categorisirile, fiindcă nu i-a plăcut să fie inclusă în niciun grup, ambiţia ei declarată fiind aceea de a fi extrem de personală cu fiecare piesă scrisă, pentru că fiecare dintre ele era pentru ea un experiment în materie de dramaturgie, o încercare de construire a unui nou tip de teatru, pe care criticii care i-au analizat opera, precum şi mulţi dintre cei care au lucrat cu ea ca regizor sau ca dramaturg, l-au comparat cu “teatrul cruzimii”, teoretizat de Artaud. Este o încercare de exorcizare a propriilor coşmaruri, a “iadului interior”, cum singură îl numea. AGERPRES/(Carmen Fărcaşiu)