De ce e nul Codul Deontologic Unic?

Pentru că una din prevederile sale de bază are nevoie de o rapidă şi necesară clarificare.

Ia citiţi articolul 1.2, apoi răsfoiţi vreo 6 ziare. Mai vorbim după aia de “interesul public” de sub poalele pitzipoancelor rumânce. La Chiloţiadă, bre!

Viitorul anterior din “Ziua de Cluj”

O impresionantă virtuozitate editorială dovedesc din nou colegii de la “Ziua de Cluj”, recte cuviosul Ovidiu Cornea, titrând în numărul din 16 septembrie o ştire despre un eveniment care va să aibă loc, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat.

“Nou director la Teatrul Naţional, după ce Ion Vartic s-a pensionat”, scrie negru pe alb în gazeta cu pricina, titlu ce a pus deja pe jar comunitatea culturală clujeană. Zilierii de Cluj l-au şi pensionat deja pe directorul Naţionalului, ferească Dumnezeu de ce ar putea face cu venerabili concetăţeni, aniversaţi pentru vârste înaintate, pe care să-i, pardon, împământeze de vii.

Nici cuviosul Cornea nici, se pare, alţi vigilenţi membri ai redacţiei “Ziua de Cluj” n-au ştiinţă de prevederea expresă a Codului Muncii conform căreia orice slujbaş din sistemul public este obligat ca, la vârsta de 65 sau 55 de ani să-şi depună dosarul de pensionare, a cărui aprobare variază ca termen de la câteva luni la chiar câţiva ani în cazul funcţiilor de conducere. Ion Vartic şi-a depus dosarul pentru că era obligat de lege, însă până când Ministerul Culturii şi Cultelor, care păstoreşte Naţionalul clujean, va aproba această cerere poţi să mai spui nişte zeci ori sute de “Tatăl Nostru” la slujba de duminică. “Ziua de Cluj”, în schimb, l-a şi pensionat pe Vartic şi afirmă, din puţul intuiţiei gazetăreşti, că un candidat la şefia Naţionalului ar fi regizorul Gelu Badea. Păi, cuviosule Cornea, de ce nu m-ai întrebat şi pe mine? Poate vreau şi io să candidez…

Cum va fi ajuns coada lungă a diavolului surselor de presă în altarul de la “Ziua de Cluj” e unul din minunile ce trebuie crezute şi nu cercetate. Iar cum va reuşi angelicul profesional Gelu Badea să se strecoare drept prin gura de foc a cazanului cu smoală aţâţat de magisterul bulgakovian Mihai Măniuţiu asta nici cuviosul Cornea, nici nevrednicul Groza nu pot decât specula.

Aşa să ne ajute Dumnezeul informaţiilor publice!

Cu “Smena” în Cehia sau I love “Made in China”

Explicaţia ghiveciului geografic de mai sus e simplă: aveam un aparat foto foarte bun. Sony. Cu care am făcut fotografii minunate. L-am pierdut. Trebuia să plec în Cehia. Nu aveam bani, salariul urmând să-mi intre pe card exact când eu debarcam în frumosul oraş Plzen.  Nimeni nu avea bani să-mi împrumute până la revenirea în ţărişoarhă (sau avea şi nu dorea, căprioara nu plângea), ca să-mi cumpăr sculă nouă (a nu se interpreta porcos).

Deci, ce să şi pot face, vorba cuiva. Am săpat în stivele de cărţi şi hârţoage din casă. Am căutat febril. Am găsit. Am găsit primul meu aparat foto digital, micul Benq DC E 300, un fel de “smena” a aparatelor digitale. Fabricat în China. Cu timp de încărcare enorm, cu baterii minuscule, cu timp de expunere lung, cu blitz incapabil să facă lumină într-o sală de teatru, cu zoom digital deficitar, dar… care face poze.

Aşa… La Plzen a fost bine, deşi n-am văzut nici de data asta catacombele. Am mâncat bine – ciolan afumat cu varză călită, supă-cremă de ciuperci cu usturoi (la U Salzmannu), frigărui de pui dumnezeieşti (la Na Parkanu, treceţi şi voi pe acolo), şi am băut bere adevărată, faţă de care a noastră e ca zoaiele de vase (Pilsner Urquell nefiltrată, de 12 grade, la halbă, printre altele, yummy).

Şi iată ce am reuşit să construiesc cu ajutorul micului Benq (legendele fotografiilor, mai jos):

1. Kinga Kovacs – asistenta de management a lui Tompa Gabor, actriţa Emoke Kato şi actorul Ferenc Sinko de la Teatrul Maghiar, în clubul Mefisto.

2. Kinga, eu şi Emo, tot acolea, fotografiaţi de Fero.

3. O superbă clădire renascentistă din centrul Plzenului, chiar lângă Muzeul Berii şi birtul Na Parkanu, de veselă amintire.

4. Un turn din vechea cetate a oraşului.

5. Piatra îndrăgostiţilor adăpostită în micul altar de pe latura estică a bisericii din centru.

6. Biserica din centrul Plzenului, al cărei turn este cel mai mare din Cehia şi care seamănă foarte tare cu a noastră Sf. Mihail.

7.  O casă de berar din secolul XV.

Cronica unui spectacol încă nejucat…

…în România.

http://www.cotidianul.ro/o_piesa_despre_holocaust_jucata_de_teatrul_maghiar_din_cluj_in_cehia-97737.html

Scrisoare de intenţie. După 15 ani (II)

E, să continuăm (mai bine mai târziu decât niciodată) ce începurăm deunăzi. De la precedenta postare, lucrurile s-au precipitat. Clujeanul.ro şi Clujeanul au rezistat în vechea formulă şi cu vechea echipă încă vreo două săptămâni după termenul de 15 iunie anunţat drept dată-limită. De la 1 iulie, însă, deşi cele două publicaţii continuă formal să apară, echipa a fost pusă pe liber. Acest post capătă, aşadar, şi o dimensiune intim-confesivă.

Era pe la sfârşitul lui iunie 2002, cred, când prietenul Adrian Chircă m-a anunţat că CD Radio scoate la concurs două posturi de editor, respectiv redactor-reporter de ştiri. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap, ştiind destul de bine echipa de la CD, că cei doi noi oameni vor trebui să înlocuiască toată redacţia de ştiri, alcătuită din profesionişti. Am avut un sentiment teribil de jenă când am aflat că toţi cei cu care mă salutam pe coridoarele din clădirea Skoda de pe Turzii urmează să plece. Motivele nu mai contează acum, trist e doar că după 7 ani ceea ce părea demult o măsură abuzivă  a devenit o normă. Evident că înaintea concursului propriu-zis m-am întrebat, nedumerit, cum vor putea doi oameni să ţină ştaiful celei mai bune redacţii de ştiri radio din Cluj.

Eram vreo 24 de “catindaţi” pe cele două posturi. Câştigători am fost eu şi Cristian Todea. Ne aştepta o vară seacă, pentru că politica editorială se schimbase: Despina Neagoe, preşedinta CA al postului, ne ceruse să difuzăm doar ştiri locale. E-adevărat, intraserăm pe grila de vară cu mai puţine buletine de ştiri, dar aveam practic un singur om de teren, în plină vacanţă. Când s-a prăbuşit zidul de la Casa Învăţătorului, prima întrebare pe care i-am pus-o lui Todea, la telefon, a fost “Câţi morţi sunt?”. Apoi am fost şocat de propria-mi cruzime.

Am trecut vara fără să scădem prea tare în audienţe, iar din toamnă, după ce a venit şi Andreea Damian de la Sibiu în echipă, ne-am şi relansat. Cel puţin aşa ziceau şefii.  Tot în toamnă, după noua grilă, am început să realizez, ca o ghiduşie, singura (pretind eu, orgolios), emisiune culturală din FM-ul românesc.  Care a avut chiar succes, există martori pentru asta

Am lucrat la CD Radio până în iunie (cred) 2003. În martie devenisem redactor la Tribuna, eram în continuare şi la Apostrof, era deja prea mult, aşa că am renunţat, comod, la radio – gafă pe care o regret şi acum. În fine…

Am lucrat la CD cu oameni faini, unii vechi amici, alţii noi, de la Ştefan Coroian la Dodo Runcanu, Sebi Hetea, Horaţiu Nicoară, Anca Micheti, Coca, Cristina, Mircea şi Tavi – cel din urmă era uluit de cum îmi înregistram emisiunea culturală fără desfăşurător, vorbind liber, cu inserturi calculate la secundă; lui trebuie să-i mulţumesc pentru “salvarea” pe un DVD a câtorva emisiuni.

Din octombrie 2002 până în martie 2003 am colaborat şi la ediţia de Nord-Vest a Evenimentului zilei, invitat de Ion Mureşan şi Florin Danciu. Dacă aş fi fost plătit, mi-aş fi păstrat probabil colaborarea. Aşa însă, dl Nistorescu îmi e dator şi acum…

Am plecat aşadar de la CD Radio (urmat la cârma redacţiei de ştiri de Dana Berinde), dar n-am renunţat de tot la cariera radiofonică. În 2004 şi 2005 am colaborat – ocazional, dar pe termen lung, ca să mă exprim paradoxal – la Radio Cluj, mai ales cu interviuri, unele exclusive, în magazinele de ştiri ale postului.

În iunie 2005, la exact 9 ani după angajarea mea, am demisionat de la Apostrof, pregătindu-mă de o vacanţă de mult dorită. Pe care n-am avut-o, din cauza planificării unui stagiu profesional care urma să aibă loc în septembrie, dar asta e altă poveste.

A, uitai să vă spun că renunţarea la Ev. Z. n-a fost aşa de frustrantă pe cât mă aşteptam. După doar o lună, în aprilie 2003, Mihai Goţiu m-a invitat să colaborez la proaspăt înfiinţatul Ziarul Clujeanului. Primul text pe care l-am publicat acolo datează, după o evaluare nesigură, de la începutul lui mai, cu o cronică la Cumnata lui Pantagruel (poate că alt text e primul, însă doar arhivele pot proba asta).

Aşa încep cei 6 ani în care am semnat la Ziarul Clujeanului, Clujeanul şi Clujeanul.ro.

În august 2005, aşadar, Goţiu, devenit redactor-şef adjunct la ZC şi Clujeanul, îmi propune să mă înham full-time la munca de cotidian, ca şef al Departamentului Cultură de la ZC. Am acceptat după numai o zi de gândire, şi până luna trecută am făcut parte dintr-o echipă de top, în care, acum gândindu-mă, sunt unul din “ultimii mohicani”, alături de Gutză, Tibi Sabo, Dora Mircea-Radu şi Tudor Ştirbu.

Am lucrat la ZC  şi Clujeanul alături de sau cu oameni speciali: de la Mihnea Măruţă şi Mihai Goţiu, cei doi redactor-şefi care mi-au acceptat “toanele” profesionale, la Tibi Sabo, care nu  s-a plâns niciodată că textele mele pentru “săpty” nu erau cât de riguroase formal pe cât s-ar fi cuvenit, la Dora, “şefa” mea după contopirea departamentală din momentul schimbării formatului ZC, şi ea răbdătoare la accesele mele de furie, având diplomaţia de a reveni persuasiv când mă calmam, la Anca Mureşam, tânăra jurnalistă care mi-a distrus orice prejudecată acumulată în timp faţă de “mucoşii” incapabili dar cu aere de la nefericita facultate de profil, la Tudor, cu care am avut cele mai normal-calm-colegiale discuţii la o bere, la Dini, cel mai cald “om de cifre” cu care am avut de-a face, un om ce şi-a demonstrat adesea spiritul de echipă şi de prietenie cu noi toţi, la Diana, the last but not the least, cu care m-am certat şi împăcat de multe ori, într-un “război” care n-a fost mereu strict profesional…

Trebuie să le mulţumesc celor cu care am lucrat cot la cot ca şef de departament: Cosmin Perţa, cu care făceam, ca-ntr-o campanie militară, pagina culturală din ZC, Bianca Felseghi, cronicar fin şi reliable al spectacolelor de operă sau dans, Letiţia Câmpan, al cărei spirit vital şi ludic dubla o seriozitate profesională probată apoi peste ţări, Teodora Păcurar, şi ea cochetând la un moment dat cu spaţiul cultural-jurnalistic, cu prospeţime şi poftă de a învăţa; chiar şi lui Ovidiu Cornea (insuportabil de lent în scris, dar cu bune cunoştinţe în domeniul religios, folositoare la campania mitropolitană), din cauza căruia Mihnea striga la mine în fiecare seară la închiderea ediţiei, iar “tehnicii” se uitau urât când le intram în birou .

A, şi musai trebuie să mulţumesc Danei Depta, Danei Stoica şi Narcisei Chiorean, cărora le-am fost “bau-baul Clujeanului” când Dora era în week-end liber sau în vacanţă. Sper că m-au iertat, dar n-o să mă uite .

Plecăciune colegială şi prietenească pentru “tehniştii păzitori” Mayashu, Junioru, Puiutzu (tovarăş de nădejde al berilor rituale de vineri seara, cu sentimentul săptămânii împlinite, vorba ceea), care stăteau după pagina mea sau petreceau nopţi la redacţie pe când eu pritoceam cu Gutză (sau) şi Tibi prima pagină “culturală” a gazetei (după premiile UNITER, de pildă, la 3 dimineaţa, şi n-a fost o dată, ci cam des, bre).

Gând bun şi plecăciune pentru Lori şi Aida, omagiu sufletului lor.

Gând bun colegilor încă nu pomeniţi (ordinea e aleatorie, “departamentală sau spaţială, după dispunerea lor în redacţie; memoria mea nu e ca pe vremuri): Sorina, Raul, Anca, Gelu, Lucky, Vasile, Patrice, Cornel, Remus, scumpa de Mădălina/Medelina, cea care “găzduia” în sertar “memoria” mea (al doilea volumal meu, de unde mă documentam uneori), Codruţa, Alexandra, Andrei, Florina, Flaviu, Livia, Luiza, Oanţă (că nimeni nu-i spunea altfel), Cosmin Pârv, Cipri, Ionel Lespuc, Tibi mic, Cristi Aszalos (şi sigur am uitat câţiva).

Le mulţumesc tuturor, unora trebuie să le cer iertare (şi o fac aici, ca într-un ritual, altfel “acordat”, de AA), altora le mai datorez nişte “castane”, dar treacă de la mine, că recolta creşte an de an, însă chiar simpla interacţiune cu fiecare (cum scria Codruţa mi se pare despre freamătul redacţiei pe la 4 p.m., înainte de ultima şedinţă de sumar) a fost un exerciţiu de colegialitate, prietenie şi “confruntare”, în toate sensurile cuvântului.

Am plecat de la Clujeanul (y compris ZC, Clujeanul.ro şi “săpty”) cu mai multe satisfacţii decât frustrări, deşi mi-am încheiat pagina într-o zi după un sejur la Urgenţă, cu perfuzii în braţ, iar alte întregi zile am mâncat un covrig şi ajuns acasă n-am ştiut dacă mi-e mai mult foame sau mai mult somn. A fost  însă opţiunea mea. Am plecat de la Clujeanul, aşadar, cu orgoliu rememorez, după 3 campanii de presă cu răsunet, pentru Mitropolie, Filarmonică şi Teatrul Naţional,  care demonstrează că şi “cultura”  poate să ţină prima pagină de ziar, cu interviuri exclusive (cele cu Andrei Şerban şi  Rene Burri au fost exclusivităţi naţionale), cu reportaje care au făcut trafic de zeci de mii (Cluj, dimineaţa devreme e probabil cel mai citit text al meu) ori au fost citate de alte instituţii media. E orgoliu ce scriu? Poate că da. După mine însă, e doar “contabilitatea” unei munci de 6 ani, într-un mediu care permitea performanţa. Cred că fiecare din colegii mei pot să facă un asemenea bilanţ.

Care ar fi sfârşitul de bun-simţ al acestui text (dacă cineva va avea răbdarea să-l citească până aici)? Unul de bun-simţ, de bună seamă:

Jurnalist cu “oareşcare” experienţă”, caut de lucru. Doream să-mi iau o vacanţă, dar după o săptămână de timp liber simt că trebuie să muncesc. Am devenit obosit cronic, dar unicul tratament este “workaholismul”. La cele scrise mai sus, pot da detalii la cerere. Fiecare job are povestea sa, picantă de cele mai multe ori. Poate că o să-i rog pe colegii din fosta echipă Clujeanul să mă lase să public un reportaj despre mine. Cred că sunt un subiect destul de bun.

Am o ultimă rugăminte, orgolioasă şi aceasta, că-mi permit pe blogul meu, pentru încăpăţânaţii care m-au citit de tot: vă rog număraţi voi câţi ani de presă am de fapt .

Scrisoare de intenţie. După 15 ani (I)

Luni s-a împlinit 15 ani de la debutul meu în presă. Eram liber după TIFF, aşa că am amânat scrierea textului “comemorativ”. Marţi, ieri adică, am aflat că se închide Clujeanul. Prilejul e, iată, şi mai nimerit pentru aduceri aminte, veşnice pomeniri, prohoade etc. Pe de altă parte, dacă tot devine istorie presa clujeană zilele astea, să ne amintim şi de alte repausate publicaţii şi posturi de radio locale.

Am debutat în 8 iunie 1994 în Adevărul de Cluj, actuala Făclia, cu o cronică la Contrabasul, jucat de Radu Beligan într-un festival organizat la vremea aia de studenţi. “Naş” mi-a fost Maria Vodă-Căpuşan, profesoară la UBB, care era implicată în organizare şi avea nevoie de “dosar de presă”, evident.  A fost prima şi ultima mea colaborare cu Adevărul de Cluj. Dar aşa a început totul… (să fiu niţel elegiac, dă bine).

Prin iulie am început să lucrez la Uniplus, primul post de radio privat din Cluj. Eram ştirist şi, ca toţi ştiriştii de radio, pătimeam de pe urma dj-ilor, nişte sălbăticiuni tiranice şi orgolioase La Uniplus haosul era total, fiecare-şi făcea de cap, n-aveam concurenţă, aşa că nici rigoare nu prea era. Dar erau nişte oameni faini, toţi cei care au construit apoi fm-ul clujean, de la Anca Micheti la Dodo Runcanu, Richard Constantinidi, Renate Roca etc. etc.

Evident, la vremea aia nu aveam internet, nici fluxuri de agenţii, aveam un calculator pe care se jucau dj-ii un joc cu elicoptere, dar m-a salvat scandalul tocmai izbucnit între Ioan Stoica-Caritas, Ana Potcoavă şi Nerişanu. Rolele de fax se schimbau şi de trei ori pe zi, ăştia se înjurau în comunicate de 25 de pagini, dar aveai subiect de ştiri. Încă o binefacere a Caritasului, care mi-a dat o pita de mancat ) “Ucenic” la Uniplus mi-a fost Dani Diviricean, pe care l-a m şi lăsat acolo pe la sfârşitul lui august, când am renunţat la radio, din cauza unei probleme personale.

E, dar n-am stat degeaba. Prin octombrie m-am întâlnit la un chef cu Adriana Hui (Cătălina Vlad) şi Adi Marian, care m-au şi chemat să colaborez la Mesagerul transilvan. Ceea ce am şi făcut, până prin vara lui 1996, când mi-am terminat facultatea şi trebuia să-mi caut un job full-time. La Mesagerul mi-a priit. Puteam scrie ce voiam, dar nu şi cât voiam, din păcate, aşa că mă certam mereu cu sgr-ii sau şefii pentru mai mult spaţiu. Erau pe atunci la Mesagerul Florin Danciu, Marius Avram, la un moment dat Radu Bădilă, Adriana Hui, Ioan-Pavel Azap şi Dan Moşoiu, Călin Todorescu, din cei pe care mi-i amintesc acum.

 Mi-am “făcut mâna” acolo, cum se spune, iar când i-am arătat profesorului Ion Vartic “portofoliul” meu, a decis imediat să mă ia ca redactor la Apostrof. Tot presă, dar altfel. Acolo am lucrat 9 ani bătuţi pe muche şi mi-am inaugurat cariera de scriitor.

Între timp, prin 1999,  am apucat să-mi fac şi armata, tot ca jurnalist, până la urmă. După stagiu am fost traducător la Ministerul Apărării, unde scoteam Monitorul internaţional, o publicaţie internă a armatei. Luam texte din reviste străine şi le traduceam pentru ai noştri. Era războiul din fosta Iugoslavie, iar textele erau anti-americane. Asta până într-o zi, chiar înainte ca eu să mă transfer la Cluj, când maiorul Laurenţiu Sfinteş, şeful nostru, a venit verde în birou şi ne-a zis că în 8 ore trebuie să refacem tot ziarul – deja multiplicat – pentru că s-au întors armele. De-acum eram prieteni la cataramă cu Marele Licurind, pupincurindu-l. Am făcut-o şi p-aia, apoi am venit la Cluj, la Scutul patriei, ziarul Armatei a 4-a. Am scris reportaje militare, am umblat prin toată garnizoana, se putea face presă faină şi acolo. Am rămas prieten de la Scut  cu colonelul Iulian Patca, îngăduitorul nostru şef, cu colonelul Grapini, şi el scriitor, cu maiorul Adrian Bochiş. Coleg mi-a fost Bogdan Roşca, actualul coordonator al secţiei române de la Radio Cluj.

De prin 2000 am început să colaborez la multe reviste culturale, dar şi la Şapte seri sau Avertisment de Nord-Vest (îşi aminteşte cineva?), care era  ziar “de alegeri”, aşa că Ion Vădan (el, el era patronul), l-a şi închis după câteva luni. Am lucrat acolo cu Oleg Garaz, iar şef era Vasile Dâncu. Vasile George Dâncu. Vasile Sebastian scria şi el acolo, ca şi Puşcaş sau cineva de la PNŢ, că Vădan voia democraţie de opinie.

Tot între 2000 şi 2002 am fost angajat vreo lună la TV Satelit, am înfiinţat emisiunea de ştiri de la Radio Renaşterea + o aventură de care sunt mândru, în ciuda constrângerilor date de profilul postului -, ba chiar am publicat un text şi în Informaţia, unde lucram “determinat”, când intra careva în concediu.

Apoi a venit episodul CD Radio, altă provocare de care sunt mândru. Dar despre asta mâine, că ne lungim prea mult. CD Radio a fost în vara lui 2002. Mai avem 7 ani.

Ţeava culturală din “Ziua de Cluj”

Ediţia online de joi, 23 aprilie a cotidianului “Ziua de Cluj” titrează, ca unic subiect al secţiunii culturale, “3,5 milioane pentru Teraplast”.

Eh, încă un subiect ratat, mi-am zis, purcezând la lectură. M-am liniştit însă curând. Deh, aşa trec zilele mele. Astept mâine un editorial al lui Vasile Mitrea despre fântâna cu patru adevăruri, obiectiv arhitectonic major, o sinteză culturală privind numărul de cărămizi folosite la sediul Bibliotecii Judeţene şi o cronică la filmul stomatologic al primarului Apostu. Aferim!

Iată, pentru conformitate, fotografia paginii şi ştirea cu pricina.

Producătorul de materiale de construcţii Teraplast Bistriţa va face, anul acesta, investiţii de 3,5 milioane de euro, cele mai mari pentru fabrica de ţevi şi fabrica de PVC, potrivit programului ce va fi dezbătut în Adunarea Generală a Acţionarilor din 23/24 aprilie.

Consiliul de Administraţie va mai propune ipotecarea unui teren de 2.500 mp şi construcţiile aferente în favoarea UniCredit Ţiriac Bank în vederea garantării rambursării unui credit de 3,5 milioane de euro, luat în 2007. Grupul Teraplast mai include Plastsistem şi Politub. Principalul acţionar era omul de afaceri clujean Dorel Goia (33,15%), urmat de Emanoil Viciu (20,55%) şi SIF Banat-Crişana (11,38%).

 

“Vai de ouălele mele!”

Agenţia Naţională de Presă “Agerpres” se dovedeşte un furnizor inepuizabil de subiecte pentru blogul meu. Evident, Paştile, chiar şi cele catolice, sunt un bun prilej de gafe, întrucât sunt un bun prilej de a mai bea un păhărel, să ne-nveselim niţel, vorba nemuritorului Gică Petrescu. Ei, şi atunci acordurile gramaticale, oricum bizare în limba română, devin de-a dreptul hieroglife. Iar colegii de la Agerpres nu sunt Champollion. Iată dovada (pariez că gafa aparţine editorilor din Bucureşti, nu autoarei ştirii):

Giurgiu: Demonstraţie privind încondeiatul ouălelor

Giurgiu, 10 apr /Agerpres/ – Elevii Şcolii de Arte şi de la Centrul Cultural Ion Vinea din municipiul Giurgiu au participat, vineri, la Biblioteca Judeţeană la o demonstraţie de încondeiat ouă pentru Sărbătorile Pascale. “Copii vor picta şi vor încondeia ouăle care vor putea fi admirate, în cadrul unei expoziţii care va rămâne deschisă la bibliotecă, de toţi cei care păşesc pragul Bibliotecii Judeţene în perioada Sărbătorilor Pascale”, a declarat artistul plastic şi îndrumătorul de la Cercul de pictură din cadrul Centrului Cultural Local Ion Vinea, Petra Şerbănescu. Totodată, la Biblioteca Judeţeană Giurgiu va fi organizată şi o expoziţie de carte şi de pictură având ca temă sărbătoarea de Paşti. AGERPRES/(Camelia Bigan)

“Băi, intelectualule!”, în versiunea “Adevărul”

Ştiţi, probabi, că  ”Adevărul de seară” are, în fiecare număr, pe pagina 2, o rubricuţă numită “Vorbe care contează”, unde sunt citate diverse afirmaţii “cu miez” ale unor personalităţi ori oameni simpli, în chip de “moto” al zilei. Iniţiativa e bună, iar vorbele reproduse sunt adesea memorabile.

Dar diavolul nelipsit îşi vâră coada, evident, în detalii.

În numărul din 27 martie al “Adevărului de seară”, o minte uimită aşează sub numele lui Horia-Roman Patapievici titulatura de “intelectual”, care pică tocmai precum o înjurătură, ori măcar o batjocură, privind citatul de deasupra semnăturii.

Văzând gazeta, nu m-am putut abţine să nu-l compătimesc pe bietul Liiceanu, care a băgat o cârcă de bani pe campanii de presă ca să-l facă pe Patapievici cunoscut drept ceea ce şi e (că ne-o plăcea unora, că ne-o displăcea altora): scriitor, ori eseist, ca să fim şi mai riguroşi.

Oare merită să le explic uimiţilor de la “Adevărul” ca “intelectual” e o subcategorie socială, iar nu o profesie, ocupaţie, titlu? Cred că nu.

Aşa că, pentru a le înlesni odihna mintală colegilor de la “Adevărul”, le ofer câteva sugestii pentru rubricile viitoare: Elena Udrea – gospodină, Sorin Apostu – mic-burghez, Mihaela Rădulescu – divă, Paul de România – aristocrat.

Trăiască lupta de clasă!

 

E criză, nu pricepeţi?

Ce mama dracului tot veniţi şi cereţi ţigări? Scrie clar că n-am, da? E pachete goale, aşa, ca să ştie lumea că ţinem. Că de la 1 aprilie se scumpeşte acciza, mai răbdaţi şi voi, fireaţi ai drac dă luzări care veniţi să mă deranjaţi. N-avem, da? Haideţi dupe 1 aprilie. Dăm şi la bucată, că pachet nu cred să mai ia careva, da vă clătiţi şi voi ochii, ntelectuaţi dă doi bani. Mă leşi?