Groapa lui Dorel și flegma lui Coelho

O știre care-i are drept eroi pe celebrul Paulo Coelho, pe neasemuitul Dorel și pe unu, anonim, Jose, cică, tronează pe taote site-urile naționale de știri și prin jurnalele TV. Cică nea Paul îl imortaliză pe facebook pe vajnicul nostru muncitore arhetipal, dând samă el, Coelho, despre cum se muncește în România.

Acuma, că la groapa lui Dorel stau grămadă niște oameni de pomană și că șalopetele au sigla unei firme băștinașe ar da noimă ”hermeneuticii” bravilor Venturiano dupe la noi. Doar că am îndoieli că pe lângă Dorelu nost’ merg la un vinars toți managerii ăia branduiți de Paulică.

Cred mai degrabă că preacetitul romancier a debușat o frustrare pe care o mestecăm cu toții în gât, ca pe un nod de muci cu scuipat, când mai auzim de mari corporații care, vezi Doamne, o duc așa de rău și sunt atât de periculos în budă încât dispariția lor ar amenința, bre, echilibrul social a state întregi, așa încât trebuie musai ajutate de tot poporul muncitor, care se solidarizează dintr-o dată cu bietu capitalist care nu mai are bani de icre negre.

Să tragi sifonu spre șprițu’ lui Dorel e o manevră pe care Dumnezeul covrigului de audiență o înțelege foarte bine. Păcat însă că spârcâielile impotente ale presei românești n-au știut să se unească cu magistrala flegmă globală a lui Paulo Coelho. Ceea ce demonstrează că România se va îneca în propriul ei scuipat.