mama trebuia să m-alunge de-acasă
mama a fost un înger pe pământ
m-a ținut, cum iedul afar’ nu se lasă
și nu m-a lăsat pe drumuri plângând
mama mea a greșit, m-a cuprins
în dragostea ei ca-ntr-un laț
m-am smuls din dragostea ei protestând
făr’ să știu că sunt vinovat
m-a pierdut mama, eu m-am pierdut
m-am regăsit târziu, din când în când,
între brațe calde sau reci
de iubite cu care petreci
sau pe care tânjind,
mânjindu-te
spălând lacrimi și muci
le iubești paroxist, le iubești
adorant,
le iubești pur și simplu,
plângi, plângi, plângi
și te duci
m-a pierdut mama, eu am lăsat-o
viața a lăsat-o când a fost să fie
dar nu când trebuia, ci
când mi-a fost dat mie s-o văd,
mică și umbră,
făr’ s-o mai pătrundă
raza de vie, raza de făptură
care dă viață.
de dimineață,
mama s-a dus,
la cele de sus, unde nu știu cât de lumină-i.
parte de vină am peste tot.
mă poartă mă ceartă cete de îngeri.
aprind lumânare,
plâng cât e zare, în poala iubitei, pe jos,
pe perna mea tare,
nu-i dragoste mai mare decât eu pot.
pentru oricine, pentru amante,
pentru aventură, pentru călătorie,
dar nu pentru ură,
pentru viața mea, câtă e ea,
fericită sau nenorocită, toate stau ghem
în suflet
se-adună se-adună
să le însuflet
mă gândesc la mine
de jos în sus.
s-a cam dus puritatea,
demult s-a cam dus.
poate dacă mama
afar’ mă dădea
atuncea, o iubeam și-acum, ca pe mine
ea.
