… de fapt, n-am cum să uit nici ziua aceea, nici zilele de după. Am uitat pur şi simplu data de azi. După 19 ani, nu mai rezonez ca odinioară la această dată, sensibilitatea memoriei mele cronologice s-a tocit, însă e de ajuns un declic, o mică “tragere de mânecă” a memoriei ca să-mi amintesc din nou, cu aceeaşi intensitate.
Era cu doar câteva zile înainte să împlinesc 17 ani. Radioul de acasă era “înţepenit” pe frecvenţa Europei Libere. Nu mai ascultam nimic altceva, şi pentru că depindeam vital deja de ştirile de acolo, dar şi din teama cumplită că o mişcare cât de mică a scalei va distruge firava legătură radio, bruiată în aşa hal că audiţia trebuia făcută cu mâna pe potenţiometru, pentru reglaje fine, cu urechea lipită de difuzor.
Era un 21 decembrie uscat, în care aerul părea că încremenise. Zvonurile Clujului circulau, se afla tot aproape instantaneu, ca printr-o mare structură media ce împânzea oraşul dintr-un capăt într-altul. Spre seară, pe la 4-5, în amurg, am şters-o hoţeşte, sub un pretext oarecare, de sub vigilenta supravegere a mamei mele disperate că m-aş putea băga în cine ştie ce belea. Eram prea agitat ca să nu-i dau de bănuit, dar s-a lăsat “minţită” de pretextul meu oarecare.
Am trecut prin centrul sumbru al oraşului ca o umbră, strecurându-mă, aproape alergând, pe lângă ziduri. Am văzut peretele pătat cu sânge al fostei Librării “Coşbuc” din Piaţa Unirii, m-am strecurat printre tufele de tuia ce mărgineau latura de nord a scuarului central, cam până în dreptul aleii ce dă către statuia lui Matei Corvin. Ştiam ce se întâmplase acolo cu doar câteva ore mai devreme. Îmi era frică, groaznic de frică, se întunecase şi oraşul gol părea cumplit de ameninţător, aşa că după vreo două ore, alunecând pe străzile neluminate din centru – pe Kogălniceanu, apoi pe la Biblioteca Academiei, pe Avram Iancu şi pe sub podul de pe Calea Turzii -, m-am întors acasă. Ştiam că nu mai există cale de întoarcere, că se întâmpla şi la noi ce se întâmplase la Timişoara. Şi mă bucuram. Eram un copil, un adolescent febril şi fragil, care asculta Europa Liberă şi voia să fie şi el pe stradă, “să facă Revoluţia”.
Am şi făcut-o, din 22 decembrie, de la ora 12 până în 27 seara. A doua zi era ziua mea, mama era înnebunită de grijă, am decis să-mi sărbătoresc domestic victoria. Victoria mea de mic revoluţionar, care am dansat Hora Unirii în cenuşa “operelor tovarăşului”, arse în după-masa de 22 în faţa “Judeţenei de partid” – actuala Prefectură -, victoria mea de adolescent invitat – de Dorel Vişan însuşi, devenit şeful FSN-ului judeţean – să fac parte, “ca tânăr”, din respectivul for – ofertă pe care, jenat, am refuzat-o -, mica mea victorie de cetăţean. Dar asta e altă poveste, deja.
Au trecut 19 ani, amintirile acelea nu se vor şterge niciodată, dar se pare că “madlena” ce le readuce în memorie e din ce în ce mai rară. Viaţa şterge contururi, rearanjează priorităţi, atenuează şocurile.
Mi-e ruşine că era să uit de 21 decembrie pentru că era să uit, de fapt, de oamenii care au fost acolo, în faţă, indiferent ce-i va fi determinat să facă acel gest. În memoria lor merită ca în 21 decembrie să ne gândim o clipă, noi, cei ce le-am fost contemporani, la acele zile, la acele sentimente, la temerile, bucuriile şi naivităţile mirabile ale “României de pe străzi”. Eram noi, mai sinceri, mai implicaţi, mai solidari decât am fost vreodată până şi de atunci…
