Poate că în alte părţi, locul ăsta ar fi fost acum cel mai mare studio pentru filmele cu cataclisme. La noi, abia mai moare câte unu’, vorba colegilor mei de armată, încercând să fure vreo bârnă nevăzută încă de harnicii reciclatori ai patriei.
Poate că în alte părţi, locul ăsta ar fi fost acum cel mai mare studio pentru filmele cu cataclisme. La noi, abia mai moare câte unu’, vorba colegilor mei de armată, încercând să fure vreo bârnă nevăzută încă de harnicii reciclatori ai patriei.
mai 9, 2008 la 7:50 pm |
da, e ok. Doua idei am. Unu, inearca sa o transformi in a/n poate iesi mai interesanta mai ales daca se accentueaza norii. Si doi, parca mi-ar fi placut, in partea dreapta jos, un om, asa mai agale si mai garbovit, dar atunci ar fi fost un cadru si mai tare, parerea mea…
mai 16, 2008 la 4:56 pm |
http://www.servuspress.ro/hd/articol.php?id=4258
Nedumeriri constructive
Călanul sau despre locul tuturor pierzaniilor
În drumul meu către acasă mai obişnuiesc din vreme în vreme să parcurg şi calea oraşului copilăriei mele dar nu înainte de a ajunge pe drumul care duce către satul bunicilor a cărui uliţă este aceeaşi de ani de zile, prăfuită, „imbibată” cu pietre şi nu în ultimul rând denivelată într –un cuvânt dezordonată.
De ce parcursul acesta???
Tocmai pentru că nu voi uita niciodată locurile copliăriei şi împlinirile vieţii oraşului Călan fiindcă acesta este spaţiul în care am crescut adică în echivalenţa ambidextră citadin –industrială sau mai clar am copilărit undeva între oraşul nou, locul în care lumea descindea în timpul prosperităţii, civităţii şi civilizaţiei, prestanţei valorilor citadine ŞI oraşul vechi, spaţiul în care se află şi astăzi însă doar istoriile idustriale şi omeneşti fiindcă doar timpul a edificat întâlnirea europenităţii cu românitatea iar dacă veţi cerceta suficient de bine mai puteţi afla faptul că în Călan erau şi sunt etnici maghiari, germani, italieni, saşi, care alături de români aveau şi au ca regăsire de Eu încă un oraş în ceea ce numim astăzi Călanul. Aceştia sunt acei care au construit oraşul, au edificat industrialul şi au păstrat aspectele private ale iniţialului Auschnitian în viaţă şi lucrativ înaintea unui tăvălug de oroare al spoliantului communism.
De ce „încă” întâlnirea aceasta?
Pentru că ori de câte ori trec prin acest încă oraş Călan îmi este dat să văd aceeaşi imagine a vremii din care încadratura unui timp de cândva pare că a fost uitat în inerţia aşternută peste liniştea care bântuie locul după ce siderurgia a fost aproape rasă de pe ţinutul unde odinioară lucrau oameni de ispravă şi trăiau cetăţeni de bună orânduială pentru Călan. Ei, aceşti ispravnici şi orânduitori, au rămas astăzi la Călan însă li s –a luat ceea ce aveau mai de preţ ieri pentru viaţă şi familie şi anume munca în locul de unde proveneau toate şi totul, fără a li se aducă nimic în compensaţie ca reconversie profesională, devreme ce oraşul se zbate în latenţa unei linişti care ascunde evidenţa contextului găunos al calităţii vieţii din oraş.
Nu pot trece cu vederea faptul că numele acestui oraş era renumit în occident pentru calitatea muncii, nu pot uita faptul că acest oraş avea o echipă de fotbal care juca pe vremuri cu Poli Timişoara şi un stadion care acum este in delabrare, nu pot trece cu vederea momentele de fiecare zi când în tirania comunismului locuitorii oraşului şi –au păstrat demnitatea, onoare şi civitatea de odinioară.
Nu pot trece cu vederea sub forma unei interogaţii cu iz de nedumerire constructivă şi normală curiozitate că deşi se urmăreşte comunitaritatea care să asigure joncţiunea pentru un potenţial economic sporit al zonelor Deva – Hunedoara şi limitrofiilor oare Călanul nu poate fi inclus în această creaţie administrativă??? ŞI mai ales cine nu ar vrea ca această nuanţare administrativă să se şi intocmească înspre folosul diversităţii, echilibrului şi armoniei economice care să aducă înapoi pe locuitorii oraşului care lucrează în alte oraşe, unde pot să îşi negocieze cât de cât salarizarea pentru un trai decent???
Nu pot trece cu vederea momentul lui 89 în care muncitorii au venit în oraşul nou şi au ars cărţile de jalnică pomenire şi au reuşit să fie atât de hotărâţi încât să interzică unor oarecare idolatrii de tiranie să îşi mai exhibe influienţele de orice natură prin oraş dar şi asupra minţilor celor care refuzau doctrina tiranilor.
Nu pot trece cu vederea faptul că deşi se ştiu problemele juridice privitoare la reminiscenţele siderugiei totuşi nu se manifestă celeritatea sau cel puţin să fie un interes spre a ieşi din impas. Şi totuşi al cui să fie interesul acestei tergiversări a problemelor de care suferă oraşul Călan şi implicit de ce nu se doreşte atragerea de investiţii care să scoată oraşul Călan din criza care cu timpul capătă plagă şi săvârşeşte menirea infestantă cu irelevanţă???
De ce „nu pot trece cu vederea”?
Tocmai fiindcă astăzi sub voalul liniştii, care apare ca dominantă în Călan, se ascunde un contrast anume acela al disperării ca dramă –drama de după deşertăciunea risipirii siderurgiei (sau) ce a mai rămas din aceasta (din pricina incapacităţii manageriale a celor care au dus la „privatizat” ceea ce astzăzi este o ruină, spre a găsi alternative la forţa de muncă rămasă pe drumuri), căci fierul a dispărut – cine mai ştie pe unde – mai subzistă doar betoanele – ul altfel de coşmar care fireşte că a săvârşit „un firesc” al „prvatizărilor” – sper ca ghilimele sunt suficiente în a arăta răul – ce au dus ţărişoara în „exil” toate acestea pentru că prin „Jormania” unii s –au căpătuit şi îmbuibat spre umilirea şi obida altora care doreau să trăiască libertatea cerută la momentul lui 89 de Timişoara în România.
Oare ce stigmat o fi pe acest ţinut de a ajuns în aşa impas?
Vorbeam cu cineva, un OM de pe terra care îmi spunea ca Spielberg ar fi încântat să realizeze un apocalips al reminiscenţelor ruiniante sau actorul Mel Gibson un film despre universul Kafkian al solitudinii mizantropiei şi blazării inerenţei recluziunii ori că acest „peisaj” încă citadin este demn de un record a ceea ce am numit locul tuturor pierzaniilor, dat fiind faptul că timpul nu doar că s –a oprit ci a adus şi vremea căderii în vidul prăpastiei celei mai grele subzistenţe şi celei mai grave restrişti peste un oraş în care stăpâneşte tirania forţei dezechilibrului de după delabrarea siderugiei.
Astfel migrarea spre limitrofie pentru a lucra pentru o remuneraţie cât de cât negociabilă a localnicilor este de domeniul nu doar al evidenţei ci şi habitudinii din imperativul categoric al obligaţiei ca atare nu dintr –o dorinţă a îndatoririi prosperităţii ci dinspre „firescul” uitării timpurilor bune pentru acele vremuri care aduc obida, umilinţa şi exilul lucrativ.
Atmosfera de astăzi închide oraşul ca într –un cearcăn maladizat –maladizant de uitare, iar ambientul este unul al locului „în care nu se întâmplă nimic” din care să amintească de zilele de odinioară în ieri, tot astăzi doar amintirea unui loc muncitoresc se iveşte înaintea mea, un călător deloc întâmplător, pentru mine ca OM de aceea îmi pasă astfel că scriu şi legitim îmi exprim Nedumeriri constructive, dinspre Călan, ţinutul copilăriei mele sau despre locul tuturor pierzaniilor cu speranţa că vreodată voi descrie catre acest spaţiu ca fiind mult mai mult decât ceea e era şi că ceea ce a fost iar astazi nu are să mai fie niciodată maine.
Ştefan –Mihai Martinescu