“Oamenii <aşezaţi> nu ajung pe stradă”, spune o vorbă comunitară inflexibilă, “doctrina” unei comunităţi încă nu desprinse de codul social rural, cel al “grelei batjocuri ţărăneşti”, după cum scria prozatorul Pavel Dan, o comunitate într-atât de deprinsă cu un tip de foarte particulară corectitudine politică ipocrită încât ignoră violurile şi crimele ce se petrec sub ochii săi, aşteptându-le lacomă deznodământul – şi dacă nu mă credeţi, citiţi proza “Curcubeul dublu” din volumul omonim al clujeanului Alexandru Vlad, inspirată dintr-un caz cu totul real.
De ce, aşadar, să ajuţi un declasat social, mai ales că asupra sa poate fi aprioric aruncată anatema unei cumplite culpe: o fi alcoolic şi a ajuns pe drumuri pentru că şi-a băut casa şi avutul, şi-o fi chinuit sălbatic nevasta şi copiii, o fi păcătuit el în vreun fel de l-a supărat pe Cel de Sus şi acum îşi ispăşeşte pedeapsa meritată. Cam aşa zice morala mic-burghez socială, care abandonează duminica nişte firfirei în palma tremurândă a cerşetorului de profesie, rezolvându-şi astfel dilemele biblice şi devenind oarbă la suferinţa vizibilă, întrucât netrucată, din jur.
Că oamenii sunt orbi ca nişte cârtiţe m-am convins de multă vreme. Că mulţi dintre ei îşi merită ispăşirea orbirii acesteia o ştiu iarăşi prea bine. Din păcate, în Biblie nu scrie, printre poruncile divine, “să ţii ochii deschişi”. Porunca aceasta subtilă există conţinută în cuprinsul altora, mai evident pragmatice, alea cu furatul, curvitul, lăcomia şi alte cele. Dar, aşa cum un comandament fundamental, precum “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, nu figurează expres în decalog, nici această “trezvie” invocată de isihasmul creştin nu face parte din cutuma enoriaşului de week-end.
Nu ştiu, sincer, dacă un boschetar trebuie să stârnească milă, repulsie sau indiferenţă. Nu ştiu ce teribile păcate va fi săvârşit fiecare din ei pe drumul nenorocitei sale existenţe. Nu ştiu dacă îşi merită ori ba soarta. Nu ştiu aproape nimic despre această comunitate anonimă, umilă, cercetată totuşi de pasionaţii exceselor culturii sociale. Nu citesc volume de confesiuni ale vagabonzilor sociali – făcute de aşa-zişi “cercetători” – pentru că nu sunt decât nişte colecţii de tabloide, din punctul meu de vedere, colportând senzaţionalul sub masca “ştiinţei” şi păstrând un indecent statu quo al situaţiei.
Ştiu însă câteva alte lucruri. Ştiu, de pildă, că încerc mereu, dincolo de propriile-mi traume, să-mi păstrez ochii deschişi, iar mergând pe stradă să privesc figurile celor ce-mi sunt în jur. Nu să le baleiez indiferent, ci chiar să le văd. Ştiu că pot să fac diferenţa dintre un “profesionist” al străzii şi un rătăcit în jungla socială. Ştiu să identific ochii deznădăjduiţi ai acelora pentru care viaţa se desfăşoară îndărătul unui uriaş zid translucid, pe care niciodată nu-l vor putea sparge.
Despre deţinuţi se spune că regimul coercitiv este menit să-i reintegreze în societate. Se cheltuie bani pentru asta, statul respectă norme “europene”, e-adevărat, nu ştiu, din nou, cu ce eficienţă. Pentru boschetari nu există norme, taxe alocate, măsuri de reinserţie. Şi nu mă refer acum la copiii străzii, ci la acei nefericiţi odinioară “oameni aşezaţi”, rămaşi în drum din lăcomia fiilor/fiicelor, din neştiinţa proprie sau din cauze ce nu-i implicau direct.
Aceştia sunt boschetarii cărora li se cuvine emoţia acestui post. Nu ştiu, spun încă o dată, cât de folositor e gestul de a le da bani, mâncare sau apă. Probabil că un asemenea gest are efectul paleativ al algocalminului administrat unui bolnav pe moarte.
Dar a-i privi, în acel moment în ochi, a le atinge mâna când franzela sau apa trec de la unul la altul are, cred, încărcătura unei împărtăşanii. Nu sunt un credincios practicant. Dar, dacă îmi aduc bine aminte, în Biblia pe care o invocam mai sus se spune că orice om are în el spiritul episcopal al lui Petru, “piatra pe care voi construi biserica mea”, cum scrie în Noul Testament.
Pâine şi apă? Nu, privire şi atingere. Poate că, patetizând, aceasta este vindecarea.
