Cum n-am ajuns la Satu Mare

Azi trebuia să merg la Satu Mare, la premiera unui spectacol cu piesa “Colonia îngerilor” a bunului meu prieten Ştefan Caraman. Acolo trebuia să mă întâlnesc şi cu alţi buni prieteni: dramaturgul Radu Macrinici, criticul Doru Mareş şi directorul Teatrului de Nord, Andrei Mihalache.

Ce prilej bun de a-mi curăţa niţel jegosul tomberon existenţial (vezi postul precedent), mi-am spus, organizându-mi cu atenţie ziua. Pe la prânz m-am şi înfiinţat la Autogara Napoca (aia clasică, dar care acum n-are nici budă, pentru că ar fi, cică, în renovare şi modernizare. Poate o costa şi asta vreo două milioane de euro, precum cea din centru, cu program după Codul Muncii, între orele 8-17. De parcă nevoile ţin seama de orar. Dacă tot am divagat, vă vând un pont: când aveţi nevoie de uaua la autogară, mergeţi la vecini, la Beta, unde contra 1 leu vă puteţi exprima plenar.)

Eh, şi aşteptam cuminte în autogară frumosul autobuz care să mă ducă la Sătmar, deja savurând în minte spectacolul, întâlnirea cu prietenii, bârfele şi afacerile teatrale pe care urma să le “prestez” cu ei.

Dar autobuzul, ca George în poezia lui Coşbuc, nu mai vine. Excedat şi intrigat – până acum m-am servit doar de cursele de la Beta, impecabile ca orar – am întrebat-o pe doamna de la ghişeu ce se întâmplă. “Eh, mai întârzie puţin cursa”, mi-a spus ea placidă, obişnuită, bag seama, cu astfel de întâmplări. După încă vreo postată de vreme, am mers din nou la ghişeul de informaţii. Doamna, de data asta ceva mai prevenitoare, m-a sfătuit să merg la ocazie. Ceea ce am şi făcut, însă, după vreo jumătate de ceas cu pancarta “SM” în braţe, la vedere, şi fănd generos semnul internaţional al autostopistului, mă găseam tot în faţa mesageriei de la gara clujeană. În România, mi-am dat seama pe propria piele, instituţia “hitch-hicking”-ului e o poveste frumoasă, de relatat amicilor după ce revii din străinătăţi. Mă întreb câte destine frânte de “globe-trotteri” ambiţioşi au cunoscut şoselele patriei noastre.

Şi deja era prea târziu ca să mai ajung la doritul spectacol, să schimb infectul aer al oraşului meu sufocant-natal şi să curăţ jegul tomberonului din poveste.

Aşa că m-am întors. Adică n-am plecat.

P.S. Orice experienţă, dacă nu te omoară, te face mai puternic, mai înţelept şi, de ce nu, mai atent la împrejurul tău. Bonus pentru care mă vor urî toţi fotoreporterii din Cluj: priviţi cu atenţie fotografia de mai jos. S-aveţi parte doar de ce-i pe acoperişul clădirii din ea.