Probabil că nervii mei sunt din ce în ce mai franjuri, din moment ce-mi vine să-i bag undeva pe toţi cei cu care vorbesc şi care-mi zdruncină echilibrul nervos.
Chiar azi mi-a telefonat o jună studentă, virtuală autoare a unui text critic despre performanţa colegilor ei de facultate. Textul nu era comandat de mine, eu doar sugerându-le studenţilor în chestie să ceară unui coleg avizat să scrie despre ei. M-am oferit să asigur spaţiul necesar unui astfel de articol.
Juna studentă-autoare m-a abordat telefonic, volubilă, voluntară şi un pic ofensivă. Ceea ce-i lăudabil pentru un tânăr: e dovada integrării sale în “jungla” socială. Doar că, după ce mi-a cerut diverse detalii tehnice, despre dimensiunile textului, “livrarea” acestuia etc., ea m-a întrebat direct dacă va fi plătită pentru articol. La răspunsul meu negativ a reacţionat printr-o tăcere grăitoare, aşa că am încercat s-o îmbunez spunându-i că le face un serviciu colegilor săi. Nu ştiu cât am convins-o cu un asemenea şubred argument “afectiv”.
Fireşte, orice autor e îndreptăţit să solicite plata (“Ţal!”) textelor sale. Mă gândesc însă că, pe de o parte, “pe vremea mea”, acum vreo 12 ani, un student avea şanse aproape infime de a intra “pe piaţă”, necum să emită pretenţii financiare, iar pe de altă parte, după ce vor ajunge în lumea reală, aceşti tineri ofensivi vor lucra destul şi pe gratis pentru patronii lor. Mecanismele de exploatare sunt diabolice.
Ce mă nedumereşte însă este că niciunul din aceşti bravi juni nu râvneşte la “glorie”, aşa cum generaţia mea râvnea. Să fie mai important un onorariu de 50 de lei decât un nume “adunat pe-o revistă”, ca să parafrazez?
Cred că am îmbătrânit…
februarie 1, 2008 la 12:17 pm |
E una sa scrii pt bani, e alta sa scrii din vocatie. Asa cum e una sa fi Paulo Coelho si e alta sa fii Marquez. In rest nu-ti face griji, epoca isi va alege singura poetii (in cazul nostru autorii), vorba lui Nichita. Te imbratisez.
februarie 1, 2008 la 12:24 pm |
pardon. sa fii se scrie cu 2 i. shame on me!
februarie 5, 2008 la 8:58 pm |
in calitate de pseudo teatrolog (poate nu oi deveni) nu mi se pare just pusa problema. Unu la mana, ca student stii bine cum te descurci cu banii, ba ai nevoie pentru o carte, sau pentru o deplasare la ceva spectacol, si doi la mana nu poti trai numai cu un nume pe care ti-l faci publicand in timp ce esti la facultate. Ca exercitiu poti sa scrii cronici pentru profesorii tai care te propun pe urma altora.
apoi din nou… welcome to the jungle. animalele traiesc mai cu folos.
februarie 6, 2008 la 6:21 pm |
mda, rafael, iti dau si tie dreptate, dar eu ma refeream la altceva. oriunde, un nou-venit intra intii in probe, cata vreme nu are experienta care sa-l recomande. poate e foarte bun, poate deloc. a lucra, ca student, pentru a-ti dobandi o minima experienta mi se pare important, ba chiar eficient-pragmatic.
eu, de pilda, pentru ca m-am inhamat in presa inca din anul doi de facultate – fara sa fiu platit, la inceput – am avut sansa ca, inainte sa-mi dau licenta, sa mi se si propuna un post la o institutie prestigioasa.
in felul asta, am castigat de doua ori, compensand munca voluntara din primele cateva saptamani de presa: cariera mea a avut de castigat inca de la inceput, datorita renumelui revistei la care eram, si nu a trebuit sa-mi tremur curu’ pe la diverse cozi, cautandu-mi de lucru cu spaima de a nu gasi ceva ok.
fireste, e o experienta personala, poate irelevanta. dar cred, eu unul, ca un portofoliu profesional merita o investitie in studentie, chiar cu un pic de efort. cam asta era subtextul postarii mele.
eh, si daca prietena ta va veni saptamana viitoare cu un alt articol, iar eu voi fi fost multumit de primul, va primi onorariul cuvenit. pentru ca stiu pe ce dau banii…
cu prietenie, claudiu
martie 13, 2008 la 12:48 am |
“Cred ca am imbatranit”. Hm… Pornim de aici, de unde el a incheiat, pentru ca asa ceva e cheia intregului blog. Veti intelege mai jos.
Incep sa pricep ce e si cu “batranii” din ziua de azi si o sa le descriu prietenilor mei aceasta noua si suspecta identitate ori de cate ori voi avea ocazia. Pentru ca merita sa auda si sa se fereasca.
“Batranul”, in 2008, e sau cel care numara peste 65 de ani incolo (cinste lui/ei!), sau cel pana in 35-40 de ani, care, in viata, n-a acumulat decat veninul propriilor frustrari de a-si afirma autoritatea, statutul, importanta, devenirea, acolo unde toate astea sunt puse in pericol de negare si astupare de catre “juni”. De catre neintruitii, necizelatii, nerespectuosii “juni”…
Cu alte cuvinte, veti recunoaste “un batran” ori de cate ori veti vedea, intr-un grup de tineri, pe cineva mai in varsta decat ei, flamand de a-i incredinta pe acestia ca sunt mult mai tineri, ca inca nu au mancat cacat si ca ar trebui sa manance cat de curand, nu cumva “batranul” nostru sa ramana singurul care a facut-o.
Iar atunci sa nu va mirati deloc, oameni tineri: vorbele infatuate si ironiile abuzive ale “batranului”, care nu va vrea in ruptul capului sa fie recunoscut ca tanar, nu sunt decat schelalaitul unui fricos, speriat de gandul ca nu cumva sa intervina din senin, in mijlocul grupului de care vorbeam, o persoana mult mai in varsta decat el. Si care sa ii dea peste cap tot planul de autovictimizare ca batran care a indurat atatea la viata lui…
Si, ca sa inchei, “batranul” e tipul de om care abia a asteptat sa atinga o varsta care sa fie universal recunoscuta ca plina de experienta (sa zicem 28) si care sa ii permita, pana la adanci batraneti, lafairea si trambitarea “statutului” sau obtinut doar prin simpla, banala inaintare in varsta.
Recomand “batranului” autor de blog un tratament cu bunatate sufleteasca si cu smerenie. Altfel nu-si va vedea niciodata amarul. Era sa zic “lungul nasului”, ceea ce nu e incorect.
iulie 10, 2008 la 8:21 am |
ca e urat, nu principial, ci estetic, sa ceri ban, inclin sa aprob… ca e urat, nu principial, ci ‘estetic’ sa refuzi a da banul, iarasi tind sa aprob.
de aceea, povestile cu si despre bani, ma intereseaza doar daca sunt de natura economica :}, si nicidecum ciorovaiala, bisnita, sau alte surogate; in cazul de fata, e corect principiul enuntat de kafkutza; e corect ce graieste si rafael…
in lipsa de lectura, lecturez google-ul; din foaie’n foaie, dau in final si peste revista tribuna; dintr-un reflex prostesc, ca sa nu ii zic defect profesional, ma uit la partea activa pe web a revistei. impresionant: 17 utilizatori inregistrati, 11 articole scrise. e mai putin decat are blogul meu, ce nu e blog, e doar spatiu ocupat pe server, ca sa nu fiu prins pe picior gresit in caz ca ma loveste inspiratia, pierzand timp facand conturi :}:}. ati prins ideea…
ori astea fiind spuse, imi pare ca mai degraba ar prinde bine o ‘cumparare’ a vizitatorilor, decat o predica despre mandrie, glorii, vremuri bune trecute, si ce se mai predica in caz de experienta(…).
tot din reflex am cautat, nu foarte insistent, e drept, cifre legate de bugetul alocat acestei reviste. n-am gasit nimic actual, insa cifrele din anii trecuti, 2004 spre exemplu, arata ca banul exista: aprox 2 miliarde, este ceva… nici mult nici putin, dar cu siguranta suficienti; daca in 2007 ori 2008 sunt mai multi sau mai putini nu vreau sa ghicesc, insa se poate ‘ghici’ ca banii sunt colectati de la populatie; asta e si bine e si rau. bine daca se face ceva cu ei, rau ca sunt colectati fara optiunea de a refuza contributia :}. asadar, daca tot este banul necititorilor din cluj, nu face rau nimanui ca juna e platita, chiar si ‘gratis’. ceea ce nu zic ca ar fi fost cazul; ceva scris bine atrage cititori, ceva scris prost, atrage critica, adica miscare, adica un potential inceput de audienta sau cum s-o fi numind. si de asa ceva, e neoie in primul randla tribuna, din cate vad.
imi vine sa ma oftic, fata de reactiile oarecum pripite ale oamnenilor cu functie. chiar sa ma enervez la adresa celor ce nu reusesc sa faca tiraj, desi au sustinere oarecum neconditionata… desigur, treaba e una dificila, si nu zice nimeni ca trebuie sa ne prostituam, de dragul popularitatii, insa nici sa fim scortosi sau pretentiosi, atunci cand nu e momentul :}.
si in fond, de ce-mi dau cu parerea? asta cred ca e cel mai pertinent gand, din toata sfortarea asta a mea, de a ma exprima ;].